„Crăciunica”
Pe vremea copilăriei mele (mi-am petrecut copilăria și adolescența pe o străduță din preajma Pieței Moldovei din Focșani), aveam acasă o plantă care se numea (atunci ca și acum) „Crăciunica”. La capătul frunzelor lungi, crestate pe margini, începeau să înflorească, în fiecare an în preajma sărbătorilor de Crăciun, superbe floricele roz sau violet. Numele de „Crăciunele” li se trăgea (li se trage) de la perioada lor de înflorire: ajunul Crăciunului.
Pentru noi, copiii, floarea aceasta avea o semnificație deosebită: mama ne spunea de fiecare dată că, dacă planta nu va înflori, asta înseamnă că nu am fost cuminți, iar Moș Crăciun nu ne va aduce mult-așteptatele daruri. Pentru acest motiv, cu mult înainte de apropierea Crăciunului eram, în fiecare zi, cu ochii pe plantă ca să vedem dacă dă sau nu boboci. Evident că în toată această perioadă premergătoare eram teribil de cuminți și foarte îngrijorați văzând că zilele trec iar planta nu dădea nici-un semn cum că ar vrea să înflorească. Apariția primului boboc firav era prilejul unei explozii de bucurie, bucurie ce se amplifica pe măsură ce planta scotea la iveală noi și noi boboci. Era dovada evidentă că Moș Crăciun nu era supărat pe noi și că urma să primim, sub brad, darurile mult așteptate.
Mi-am adus aminte de această perioadă din copilărie, mai zilele trecute când am fost într-o scurtă vizită la o familie de prieteni cu state vechi în pensie dar pe care nu-i mai văzusem de o bună bucată de vreme. Într-un colț al camerei din garsoniera în care locuiau acum am văzut o minunată „Crăciunică”, plină toată cu boboci. Un foarte nimerit prilej pentru a le spune și lor povestea din copilăria mea focșăneană și a le ura la cât mai multe daruri, cel puțin tot atâtea câte floricele sunt pe trupul plantei. Mi-au răspuns cu un zâmbet trist cum că lor nu prea mai are cine să le aducă daruri. Nici măcar să le trimită o felicitare sau să le dea un telefon. M-a mirat acest lucru știind că au doi copii - un băiat căsătorit și stabilit de câțiva ani în străinătate și o fată, la rândul ei cu o familie bine situată care locuia cu soțul și cei doi copii, undeva într-un frumos oraș din Transilvania.
Povestea tristă a celor doi părinți mi-a lăsat un gust amar; el, tatăl, inginer, a fost șef de șantier la câteva mari obiective industriale din țară. Mama, o distinsă profesoară de istorie. Pensionați (cu o pensie nu pe măsura muncii lor), și-au vândut apartamentul cu trei camere cumpărat cu ani în urmă pe când erau încă foarte activi, și s-au mutat într-o garsonieră, cu diferența de bani cumpărându-i băiatului un frumos apartament „de casă nouă” („ce ne trebuie nouă, doi pensionari, ditamai apartamentul!”). La fel au făcut și cu mașina când s-a măritat fata. O vreme au ținut legătura apoi, din ce în ce mai rar până când, iată, că aproape că au uitat de ei. Părinții, ca orice părinte, le căutau scuze cum că... n-au timp, cum că..ș.a.m.d. Dar în ochii lor se citea o profundă și dureroasă tristețe. Singurul semn cum că se apropia sărbătoarea Crăciunului a fost... „Crăciunica” de pe colțul bufetului, plină de boboci și de câteva flori roz, ca un fel de speranță menită (poate) să bucure ochii triști ai celor doi părinți, pentru care copiii lor au devenit, din păcate, o amintire de demult.
V-am relatat acest episod, dumneavoastră, stimați cititori ai acestei rubrici, pentru a vă ruga să nu uitați, acum, în preajma minunatei sărbători a Crăciunului, de frumoasa poveste a „Crăciuniței” și de morala acestei povești. Dacă aveți cumva această plăntuță, priviți-i floricelele și gândiți-vă la cei apropiați. Sau poate, acum, de sărbători, le faceți unor prieteni cadou, o „Crăciuniță”. Și nu uitați să le spuneți povestea ei.
Un Crăciun cu multe bucurii și multe împliniri. La mulți și fericiți ani!
Victor Simion
