Compartimentul de clasa I
Ca de obicei, acceleratul de Moldova se străduia să nu adune prea multe minute de întârziere la capăt de linie, la Gara de Nord, adică. Călători puțini. Lumea a început să prefere autocarele, mașinile proprii, chiar avioanele – pe distanțe mari.
Vagonul de clasa I era aproape gol. Într-unul din compartimente, doi călători (adică eu și colegul de la serviciu, urcați în tren pe undeva pe la mijlocul Moldovei), se bucurau de liniște pentru a-și mai trage sufletul după o delegație în provincie cu foarte multe probleme. Eram îmbrăcați „oficial”, adică în costume (cam șifonate, e drept), cu cămașă albă și cravată, vădit obosiți și plictisiți nevoie mare.
Bărbatul cu mustață (colegul meu), care preferase locul de la geam sperând (degeaba) să mai beneficieze cumva de peisajul de afară până a nu se înnopta, chiar reușise să ațipească. Eu preferasem locul de lângă ușă, răsfoisem de câteva ori ziarele și revistele cumpărate din gară, iar acum mă plictiseam privind culoarul pustiu pe care, din când în când, se ivea câte un fumător să-și exercite viciul.
- Oare pe unde-om fi? întrebă, căscând cu poftă, colegul cu mustață, de la geam.
- Habar n-am. Cred că pe la jumătatea drumului...pe la Mărășești sau Focșani...
- Abia aștept să ajung acasă, să fac un duș, să beau o bere și să dorm...
- Păi...peste vreo trei ore... îi răspund.
În rest, liniște. „Tranca-tranca”, ”„tranca-tranca”, adică... „glasul roților de tren”. Scurtă oprire. Gară. Ceva agitație la urcare și coborâre și apoi iar liniște. Pe moment doar, pentru că, brusc ușa compartimentului se deschide și, în cadrul ei, apare o anatomie feminină împodobită cu o claie de păr vopsit nedefinit care, după ce citi numerele de pe locuri, exclamă cu vioiciune:
-Aici, fetelor. Aici avem locurile!
Imediat apărură în cadru alte două anatomii de același sex însoțite de câteva genți de voiaj, pungi și pachete. Chin să fie aburcate sus, la locul bagajelor apoi, oftând a ușurare, se prăvăliră în cele trei locuri care, până atunci, fuseseră libere spre „bucuria” celor doi călători (adică a mea și a colegului meu) care beneficiaseră (și speraseră) de o binemeritată liniște.
- Noroc cu Mircea că ne-a adus la gară cu mașina că altfel pierdeam trenul...
- Acum, ce să spun, una peste alta totul a fost OK: organizarea, petrecerea, masa...OK!
- De ce n-or fi venit Vasileștii? Cică ar fi în divorț...
- Și ce? Mariana nu e și ea în divorț și uite că a venit! Și ce divorț: cu scandal cu presă...
- Ei, ce să spun! Păi, de Mariana vorbiți? Nu știți că asta o luase razna încă din școală? N-ați văzut cum se întindea, la dans, pe Niki, soțul Cristinei?
Atâta a fost! Că au început comentariile, părerile, bârfele, acuzele, ba despre aia, ba despre ăla, ba despre toți. Doamnele, care, probabil, participaseră la o agapă, o petrecere sau ceva asemănător, profitau acum că rămăseseră „între fete” să-și reverse complexele..Și dă-i, și dă-i, și dă-i, și „taca-taca”, ”taca-taca”, ce mai, o veritabilă dezlănțuire de „opinii”, o cascadă de neoprit de verbe, adjective, etichetări... Trenul merge, timpul se scurge iar doamnele tot „taca-taca”, „taca-taca”, spre evidenta disperare a celor doi bărbați (adică a colegului meu și a mea) care nici n-aveau cum să pună stavilă revărsarii de vorbe a celor trei doamne. La un moment dat, una dintre cele trei anatomii se opreșe brusc din perorații și ni se adresează:
-Dar dumneavoastră cu ce vă ocupați?
Atâta a fost!
Domnul cu mustață (colegul meu, adică) după o clipă de gândire și după ce le privește fix în ochi, îi răspunde curioasei, abordând un ton foarte secretos, adică aproape în șoaptă:
- Noi? Noi lucrăm în sistermul... L.A.F.A.!
- LAFA? întreabă, vădit mirată, amatomia care pusese întrebarea
- Exact! L.A.F.A., confirmă rar și apăsat, colegul, țintuind-o semnificativ, cu privirea.
Hoopa! Doamnele și-au ridicat sprincenele a mirare, s-au uitat una la alta cu subînțeles (Aha! „LAFA!” Adică ceva secret... Am înțeles!) și... au tăcut brusc. Au mai ieșit odată pe coridor unde au schimbat câteva vorbe în șoaptă, vorbe pe care le-am auzit, eu stând lângă ușa compartimentului.
- LAFA asta precis că e ceva legat de Securitate...
- Se vede pă ei că sunt de la Secu...
- Sper că n-am scăpat cumva vreo prostie...
Trebuie să spun că nici eu n-am înțeles ce a vrut să spună colegul cu acest misterios ...LAFA. Habar n-aveam! N-auzisem de acest... „sistem”. Eram și eu mirat dar am tăcut din moment ce am constatat că „Sistemul LAFA” a avut efectul dorit: s-a făcut liniște!
Duduile „ciocănitoare” au revenit în compartiment și până la capăt de linie, adică până la București, n-au mai scos un cuvânt. Liniște totală! Spre bucuria noastră, evident. Le-a speriat... „LAFA”. (Păi, dacă „ăștia” sunt de la... LAFA! Mai scapi vreo prostie, ceva și... cine știe. Așa că... ). Doar trenul : tranca-tranca, tranca-tranca...
Sosire la Gara de Nord. Pe scările vagonului, doamna curioasă nu rezistă, totuși, să nu întrebe:
- Nu vă supărați, am înțeles că e ceva... special dar ce înseamnă totuși... „sistemul LAFA”?
Răspuns sec:
- LAFA? Las-o pe asta, fă-o pe ailaltă!
Că așa se cam lucra pe la noi pe la serviciu. Dar la dumneavoastră?
Victor Simion
Profesorul istoric de artă Victor Simion originar din Focșani este colaborator al Ziarului de Vrancea
