Opinii

Ce stă în spatele simpatiilor explicit sau nuanţat pro-putiniste?

Alexandru Lăzescu
27 mar 2022 1833 vizualizări
Alexandru Lăzescu
Alexandru Lăzescu

Dacă dăm la o parte propaganda orchestrată direct sau prin intermediari de către Kremlin, simpatiile exprimate direct sau mai pe ocolite faţă de Putin sunt, pe de o parte, o reacţie faţă de derapajele radical progresiste din Vest şi, pe de alta, sunt influenţate de resentimente anti-occidentale şi de argumentul extinderii excesive NATO care ar fi provocat Rusia.

Într-o postare făcută pe Facebook cu câteva zile în urmă scriam că atât progresismul agresiv cultivat intens în Occident de o parte a elitelor politice, academice şi din mass media, cât şi putinismul îmbrăcat în hainele ortodoxismului mesianic moscovit au în fond aceeaşi ţintă de atac: valorile fundamentale ale civilizaţiei occidentale. Primii o fac din orbire ideologică, fiind convinşi în mod arogant că au un fel de drept divin să modeleze societatea şi lumea după cum cred ei de cuviinţă. Acelaşi tip de orbire i-a determinat pe mulţi intelectuali din Vest să cadă în admiraţie faţă de Uniunea Sovietică condusă de Stalin în perioada interbelică. Ceilalţi pentru că speră să exploateze erodarea valorilor fundamentale şi clivajele sociale din Occident pentru a-şi extinde dominaţia. O analiză lucidă a retoricii religioase creştin ortodoxe şi a eurasianismului lui Putin şi Alexandr Dughin adoptate astăzi de Rusia ne arată că aceasta ar fi oricând dispusă să tranzacţioneze „omogenitatea culturală” pentru mai multe teritorii.

Din păcate sunt destui idioţi utili (nu intră aici, evident, cei aflaţi „în misiune”) care au fost tentaţi să vadă în Vladimir Putin &co nişte adevăraţi campioni ai „valorilor conservatoare”. „Agasaţi de suicidul cultural al vestului, mulţi vedeau în blondul septuagenar care călărea armăsari la bustul gol şi înota în lacuri îngheţate, un posibil salvator al creştinismului”, a scris Daniel Funeriu pe Facebook.

Însă, în aceeaşi ordine de idei, o altă tentaţie periculoasă este aceea de a echivala şi la noi criticile justificate la adresa politicilor adoptate de către UE sau la adresa curentului radical progresist, cu exponenţi ca Black Lives Matter sau Antifa, curent care a devenit foarte influent în Partidul Democrat din Statele Unite, inclusiv în interiorul administraţiei Biden, cu pro-putinismul. Ceea ce nu înseamnă că acesta nu există şi nu se exprimă mai mult sau mai puţin explicit în această perioadă. Adesea se exprimă sub forma unor „păreri nuanţate”. Nu explicit pro-Putin, ci din categoria motivaţiilor pentru abţinerile din votul de la ONU care în subtext erau expresii de simpatie pentru Moscova sau ale unor resentimente anti-occidentale. Cu relativizări (vina e a ambelor părţi, ucrainenii i-au iritat pe ruşi) sau că şi ruşii au dreptatea lor, pentru că NATO s-a extins în Est etc. Toate ignorând chestiunea de fond: asistăm la o agresiune brutală şi neprovocată a Rusiei cu distrugeri şi victime în rândul populaţiei civile.

După entuziasmul care a urmat aderării României la NATO şi UE era inevitabil ca percepţia pozitivă asupra acestor structuri, asupra Vestului în general, să se erodeze. De regulă aşteptările depăşesc semnificativ ceea ce poate oferi lumea reală. Nu este ceva specific României, este un fenomen vizibil şi în alte ţări de pe continent. Chiar în ţări „fondatoare” ale proiectului european, precum Franţa. O parte dintre motive sunt justificate, o altă parte are la bază interpretări eronate, iar unele sunt complet false. În prima categorie intră dorinţa elitelor de la Bruxelles şi din alte capitale europene de a promova un demers de integrare extins în cadrul UE, o federalizare, în baza sloganului „mai multă Europă”, prin care mai toate deciziile importante să fie transferate de la nivel naţional „la centru”. Asta, în condiţiile în care publicul din majoritatea statelor membre priveşte cu suspiciune „federalizarea”, consideră că astfel am ajunge la un de facto „imperiu franco-german” în care interesele lor ar fi expediate în plan secund. Un al doilea argument justificat este legat de presiunea exercitată permanent de aceleaşi elite pentru promovarea unei agende ideologice progresist radicale pe întreg arealul UE. În această interpretare a rejecta introducerea educaţiei sexuale, cu includerea studiilor de gen, în şcoli, încă de la clasele mici, este echivalent cu o abatere gravă de la „valorile europene”.

De regulă cei, de la noi sau din afară, care chiar dacă condamnă războiul îi găsesc justificări lui Putin vin cu două mai seturi de argumente. Primul este acela că la urma urmei Rusia procedează la fel cum au făcut şi americanii în trecut când au intervenit în Iugoslavia, atacând Serbia, sau când au atacat Afganistanul şi Irakul. Cu alte cuvinte, se bazează pe un argument de tipul „acuzatorii nu sunt de fapt mai buni decât acuzaţii”. Numai că deşi o parte dintre argumente nu sunt lipsite de temei, este o falsă „echivalenţă morală”. În cazul Rusiei asistăm la o agresiune fără nici un fel de justificare (după cum observa cineva, măcar atunci când a invadat Sudeţii Hitler a inventat o provocare falsă) dublată de un rapt de teritorii, mai întâi Crimeea, apoi aşa-zisele republici independente din Donbass şi în viitor probabil întregul litoral de la Marea Neagră al Ucrainei. Motivaţiile precum „de-nazificarea” sau „genocidul” din republicile în cauză fiind absolut ridicole.

De partea cealaltă, bombardarea Belgradului, putem discuta desigur dacă a fost cea mai bună soluţie, a fost un răspuns la acţiunile brutale şi criminale (masacrul de le Sebrenica, distrugerile din Sarajevo) ale forţelor militare sârbe aflate sub controlul lui Mladici şi Miloşevici. Apoi, prima invazie în Irak a venit ca reacţie la invadarea Kuweitului de către Saddam Hussein, fiind aprobată de către Consiliul de Securitate ONU, iar cea din Afganistan a venit după atacul terorist 9/11 orchestrat de către Al-Qaeda în frunte Osama bin Laden care era găzduită de regimul taliban de la Kabul. A doua invazie din Irak are într-adevăr serioase probleme de legitimitate ca motivaţie, dar nu trebuie totuşi să uităm că aceasta a dus la îndepărtarea unui dictator sângeros care la un moment a gazat zeci de mii de kurzi. În plus, în nici unul dintre războaie, americanii nu au atacat deliberat populaţia civilă aşa cum au procedat ruşii la Groznîi, în Siria, la Aleppo, sau acum în Ucraina. Este o diferenţă importantă. În fapt ceea ce mulţi reproşează Washingtonului sunt gafele geopolitice (destabilizarea Irakului a rupt un echilibru strategic, în care acesta contrabalansa Iranul, iar retragerea parţială americană din Orientul Mijlociu şi încălcarea liniei roşii trasate de Obama în Siria a permis Rusei să-şi crească semnificativ influenţa strategică în regiune) şi ambiţiile nerealiste şi extrem de costisitoare de remodelare a societăţilor din state precum Afganistanul şi Irakul, după chipul şi asemănarea democraţiilor occidentale.

A doua justificare are la bază acuza că prin extinderea NATO în Est, după încheierea Războiului Rece, Occidentul a făcut „o enormă gafă strategică”. Caracterizarea aparţine lui George Kennan, principalul arhitect al conceptului „indiguirii” care a stat la baza strategiei americane de gestiune a competiţiei cu Uniunea Sovietică. Aceeaşi abordare o are şi aşa-numita „şcoală geopolitică realistă” al cărui cel mai cunoscut reprezentant este John Mearsheimer şi, la un nivel mai degrabă politic decât teoretic, curentul anti-american, în fapt anti-anglo-saxon, din Franţa care susţine că Statele Unite au dorit prelungirea existenţei NATO şi inventează o ameninţare rusă (argument care evident în acest moment a devenit caduc) pentru a-şi menţine influenţa asupra Europei. Probabil cea mai convingătoare şi mai consistentă replică care contrazice această teorie vine de la un istoric proeminent, profesor la Universitatea Princeton, Stephen Kotkin, unul dintre cei mai reputaţi biografi ai lui Stalin. Iată replica sa, extrasă dintr-un interviu recent din The New Yorker care merită redat în extenso, cu atât mai mult cu cât chestiunea este de interes direct pentru România.

Problema cu argumentul lor este că se presupune că, dacă NATO nu s-ar fi extins, Rusia nu ar fi arătat la fel sau foarte aproape de ceea ce este astăzi. Însă ceea ce vedem astăzi în Rusia nu este un fel de surpriză. Nu e nici un fel de abatere de la un tipar istoric. Cu mult înainte ca NATO să existe - în secolul al XIX-lea - Rusia arăta în felul următor: avea un autocrat. Exista represiune. Exista militarism. Avea suspiciuni cu privire la străini şi Occident. Aceasta este o Rusie pe care o cunoaştem deja, nu este o Rusie care s-a născut ieri sau în anii nouăzeci. Nu este un răspuns la acţiunile Occidentului. Există procese istorice interne care stau la baza felului în care Rusia arată astăzi. Aş merge chiar mai departe. Aş spune că expansiunea NATO ne-a poziţionat într-un loc mai bun în confruntarea cu acest model istoric reprezentat de Rusia pe care îl vedem din nou astăzi. Cum ar arăta lucrurile în acest moment dacă Polonia sau statele baltice nu ar fi în NATO? Ar fi în aceeaşi situaţie teribilă în care se află acum Ucraina.

Alexandru Lăzescu

Articol preluat de pe site-ul:ziaruldeiasi.ro

Citiți și:Biografie Alexandru Lăzescu

Fondator al rețelei naționale de cotidiane locale „Monitorul” (1991), fost Director Executiv al SRTV (Societatea Română de Televiziune), Președinte al Colegiului Editorial al « Ziarul de Iași », autor a mai multor analize pe probleme politice și economice pentru Radio „BBC”, TVR, N24, Realitatea TV. Predă cursuri de „Marketing pentru mass-media”, de „Managementul instituțiilor de presă” și cursuri de masterat la Facultatea de Jurnalism, Univ. Al. I Cuza din Iași. Expert media pentru proiectul de Media Relations al Delegației Comisiei Europene în România și pentru proiecte derulate de Banca Mondială în România. Președinte al asociației „eRomania Gateway”, membru în Consiliul de Administrație al organizatiei „Transparency International” – Romanian Chapter, fost membru în Consiliul de Administrație al FDSC (2000-2004), fundație care gestionează proiectele Uniunii Europene legate de Democrație/ Societate Civilă (precum PHARE), Alexandru Lăzescu este membru fondator și ulterior membru în Consiliile de Administrație al unor importante organizații profesionale precum BRAT (auditarea tirajelor publicațiilor românești) sau ARCA și de asemenea membru în organizații internaționale de profil: INMA – International Newspapers Marketing Association, WAN-FIEJ -World Association of Newspapers, IPI – International Press Institute, IAA – International Advertising Association.


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.