Ce spune statul când tace?
Statul nu tace niciodată fără să transmită ceva. Chiar și atunci când nu răspunde, comunică.
Când un raport oficial al Prefecturii ajunge la Parchet și la un minister, iar timp de aproape patru ani nu există niciun răspuns public, mesajul transmis este limpede: nu este o prioritate.
Când, între timp, alte instituții ale statului confirmă existența unor nereguli grave, iar tăcerea inițială nu este explicată, mesajul devine și mai dur: sistemul se protejează singur.
Statul nu spune „nu am găsit nimic”.
Statul nu spune „am clasat”.
Statul nu spune „am greșit”.
Statul nu spune nimic.
Iar această absență a cuvintelor produce efecte reale. Pentru că lipsa unui răspuns instituțional nu înseamnă lipsa unei decizii. Înseamnă o decizie de a amâna, de a evita, de a lăsa lucrurile să curgă.
În cazul „Spiru Haret” Focșani, această tăcere a permis ca problemele semnalate oficial în 2022 să reapară, confirmate, în 2025, cu prejudicii mai mari și cu un impact public mult mai serios.
Când statul tace, responsabilitatea se diluează. Nimeni nu răspunde. Nimeni nu explică. Nimeni nu corectează.
Iar întrebarea care rămâne nu este una retorică:dacă nici rapoartele oficiale nu mai obligă la reacție, ce mai poate obliga statul să răspundă?
Presa nu poate face anchete penale. Dar poate face ceva esențial: să nu lase tăcerea să devină normalitate.
Pentru că, în cele din urmă, tăcerea statului nu este lipsă de informație. Este o formă de putere.
Corneliu Condurache
