Băi, profesore!
În drum spre Brașov, unde aveam niște interese culturale, stăteam – cu amicul meu, la o pauză de cafea pe terasa unui restaurant din Sinaia. Răcoare, aer curat... Deodată, de la o masă vecină se ridică și se îndreaptă spre noi un individ rotofei, îmbrăcat în bermude și cu un maieu pestriț peste abdomenul foarte bombat. „Ce faci, băi profesore?” - i se adresează el amicului meu, fost profesor universitar, recunoscut în branșa sa, cu titluri și cărți publicate, azi ieșit la pensie.
„E-te-te unde să ne întâlnim!” a continuat rotofeiul, așezându-se la masa noastră fără ca să-l fi invitat cineva. Privirii mele mirate, găsește de cuviință să-mi dea explicații.
„Păi io îl cunosc pe profu încă de «dinainte». Eu eram șef de raion la «Alimentara» din cartieru' lu' dom' profesor și profu' venea la mine de-i mai dădeam câte o telemea, de-un mezel, de-o cărniță, că știți cum era. Așa-i, profule?” Ușor jenat, amicul meu a dat din cap a confirmare.
„Da' ce faci p-acilea”, și-a continuat vorba „gestionarul”. „Eu îs cu familia (și a arătat cu degetul spre o masă dintr-un colț), îs cu afaceri, de fapt. C-am intrat în afaceri, nu? Aproviozionez p-acilea restaurantele de pe la stațiuni. Am firmă, profule!”. Și, văzând că stăm doar cu o cafea în față, exclamă:
„Aoleu, da' ce stați cu masa goală?” Face repede semn unui tânăr ospătar care era prin preajmă și-i zice: „Băi tinerețe, adu repede aici, la dom-profesor de-o gustare. Știi tu de care. Ceva special, ai priceput? C-ăsta-i dom-profesor, prietenu' meu, ai priceput?” La protestul nostru, cum că suntem pe grabă, tipul ne-o taie scurt: „Nimic! Băiatu' plătește! Păi cum? Profu' a fost clientu' meu. Ce, nu pot să-l cinstesc și eu acum?!”
Ne-a turuit preț de o jumătate de oră ce bine îi merge lui „în capitalism”, că are afaceri bune, că și-a făcut o casă („mare, dom-le!”), că are trei mașini („uite, aia de jos, roșie, e a mea”), că i-a făcut băiatului nuntă mare („cu trei sute de invitați și cu cei mai buni maneliști din țară”), l-a costat câteva zeci de milioane „da' nu se plânge, că are de unde!”.
„Da matale ce mai faci acu'?”, îl interoghează pe profesor. „Pensionar, ai? Hai că n-arăți prea rău. Poate c-ai chelit puțin, da' nu-ți stă rău. Deh, asta e! Și unde stai? Tot în apartamentul ăla nenorocit? Precis că nici mașină n-ai. Dumneata, un om cu carte, stai pe-o pensie nenorocită. Măcar să te fi făcut ăia de la facultate ceva mai mare, măcar un academician sau vreun șef, ceva, ca să-ți dea și lu' matale o pensie ca lumea. Eu, cu opt clase, uite, mă dezvolt. Asta-i în capitalism! Te pomenești că nici în politică nu te-ai băgat, așa-i? Tocmai dumitale, cu mintea dumitale... Hai, gata, trebuie să plec. Afacerile, dom-profesor. Că dacă-n afaceri stai, stă și «cașcavalu'», nu? Da' mă bucur că te-am văzut! Să fii sănătos!”
S-a ridicat, ne-a salutat și s-a dus către masa „lui” din colțul terasei. Am rămas locului, fără a ne mai spune niciun cuvînt. Ne-a rămas cafeaua-n gât, cum s-ar spune. De rușine și de umilință.
Morala: valoarea omului, azi? Ești după cât ai! Că așa-i în capitalism, nu?
Citiți și:Nana Niculina dintr-o mică așezare de pe dealurile de la „Cotul Vrancei”;
Când poliția dispune iar tribunalul...indispune;
Rețeta verii: „Ghiveci... internațional”;
Biblioteca, o mobilă fără căutare;
Comedie cu detergenți și...tampoane igienice;
Coșnița, unitatea de măsură a nivelului de trai;
