Analiza jurnalistului vrâncean Radu Borcea în ZdV: De ce trebuie să ne temem de politica externă a Rusiei?
Motto:Unde pune rusul cizma, el crede că acolo este şi patria lui
În secolul al XX-lea, Imperiul Rus s-a prăbuşit de două ori şi de fiecare dată s-a ridicat şi şi-a urmărit scopurile de mare putere. Prima dată a fost în 1917, când regimul ţarist a fost doborât şi înlocuit cu unul bolşevic, iar a doua oară în 1991, când a avut loc destrămarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Atunci, în locul URSS au apărut Federaţia Rusă şi alte 14 republici „independente”: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Estonia, Georgia, Letonia, Lituania, Kazahstan, Kârghâzstan, Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan.
Liderii velicoruşi de astăzi de la Kremlin, în frunte cu Vladimir Putin, nu s-au împăcat niciodată cu ideea că fostele republici unionale au ales să aibă propria identitate naţională, propriul drum în viitor şi ţin cu dinţii să le aducă pe toate sub ascultarea lor. Aşa cum era pe vremea ţarismului şi bolşevismului. Sunt nostalgici după măreţia Imperiului Țarist și a Uniunii Sovietice, când pe teritoriile statelor de azi, mai sus menționate, au fost strămutaţi milioane de ruşi pentru a conduce acolo destinul acestor popoare conform deciziilor luate la Sankt Petersburg și Moscova.
După destrămarea URSS, în câteva dintre aceste foste republici unionale au izbucnit războaie locale cu substrat politic de natură teritorială, etnică și religioasă. Este cazul Moldovei (în Transnistria), Georgiei (Osetia), Ceceniei, Armeniei şi Azerbaidjanului (în enclava Nagorno Karabah). Au fost conflicte deschise, întreţinute/sprijinite de Rusia. Acum sunt conflicte „îngheţate”.
În 2014 însă în Ucraina, a doua fostă republică unională ca mărime teritorială și populație, a fost reaprinsă flacăra „Revoluției portocalii”: poporul ucrainean și-a exprimat dorința aderării la structura militară a NATO și cea economică a Uniunii Europene. Rusia a reacționat cu duritate. În scurt timp, a anexat Peninsula Crimeea, o zonă strategică la Marea Neagră. Două sunt motivele atentatului Rusiei la suveranitatea Crimeii:
- Rusia nu concepe ca Ucraina să iasă de sub influenţa Moscovei şi să urmeze calea euro-atlantică;
- Rusia consideră că orientarea Ucrainei spre Vest afectează populaţia minoritară rusofonă din Ucraina care doreşte menţinerea acestei ţări în Comunitatea Statelor Independente (un fel de CAER rusesc).
Ce-i drept, prin venele ruşilor şi ucrainenilor curge cam acelaşi sânge. Dar anexarea teritoriilor unui stat independent, recunoscut de ONU, de către un alt stat - în cazul de faţă Crimeea şi, posibil, regiunile Doneţk şi Lugansk din estul Ucrainei, de către Rusia - constituie o gravă încălcare a tratatelor internaţionale cu privire la frontiere la care Rusia este parte semnatară. Şi o gravă ameninţare la adresa păcii în regiune şi în lume.
Dar, sub pretextul protecţiei minorităţii ruse din fostele republicii unionale, Rusia lui Putin încurajează separatismul. Se erijează în protector al acestor minorităţi, precum se erija Rusia Ţaristă, după căderea Constantinopolului și până la Primul Război Mondial, în apărător al panslavismului şi ortodoxismului (politică foarte evidentă în Transnistria de azi).
Cândva, la Radio Erevan circula următorul banc: Cu cine se învecinează Rusia? Răspuns: Cu cine vrea! Cu alte cuvinte, unde pune rusul cizma acolo este şi patria lui.
În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, analişti ai vieţii internaţionale nu au nici o reţinere în a afirma că ţintele lui Putin sunt controlul Rusiei la Gurile Dunării şi asupra statelor riverane Mării Negre. Aici au un singur obstacol: Turcia, o nouă putere în zonă. Îngrijorare este şi în Polonia, Estonia, Letonia şi Lituania, pentru că Rusia doreşte să-şi sporească influenţa în zona Mării Baltice. Cum a procedat în urma asumării anexelor secrete la Protocolul Molotov-Ribbentrop. Prin urmare, întrebare din titlu este justificată de agresivitatea politicii externe a Rusiei din ultimele trei secole de istorie.
Până în anul 1792, statele feudale româneşti nu au avut graniţă comună cu acest viitor mare imperiu cotropitor numit Rusia,a cărui politică externă a avut tot timpul un singur scop:să cucerească noi teritorii – conform Testamentului lui Petru cel Mare - în alte zone ale vecinătăţii sale, cum ar fi nordul-estul Europei, marginile Mării Baltice, nordul şi estul Mării Negre, Polonia, zone extinse din Asia Centrală şi Extremul Orient.
În 1725, când Ţarul Petru I îşi prevestea sfârşitul în urma unei puternice răceli contractată cu un an în urmă, în timpul inundaţiilor catastrofale ale fluviului Neva, (informaţie oferită de un ghid al Muzeului Ermitaj), el îşi caracteriza domnia astfel: „Eu am găsit Rusia ca un pârâiaş şi o las ca un râu mare. Iar moştenitorii mei o vor face şi mai mare(…) Le recomanduiesc la a lor luare aminte ca să le păzească cu statornicie”.
Instrucţiunile ţarului priveau ocuparea de noi teritorii, introducerea vrajbei şi dihoniei între state şi partide din interiorul acestora pentru a-şi spori influenţa într-o Europă bulversată de rivalităţi.
Unul dintre primele victime a fost Regatul Poloniei, care a dispărut de patru ori de pe harta Europei fiind împărţit între Rusia, Austria, Prusia şi Germania, ruşii aflându-se de fiecare dată la masa „ospăţului”.
Pentru statele feudale româneşti, adevărata primejdie rusească a venit după asediul Vienei, la 1683, când a început declinul Imperiului Otoman. Din acel moment, cucerirea pas cu pas a de către Rusia a tuturor teritoriilor stăpânite de Poarta Otomană, extinderea Imperiului Ţarist până la Strâmtorile Bosfor şi Dardanele, ocuparea Constantinopolului (Ţarigradul – Oraşul Ţarilor) şi preluarea moştenirii Imperiului Bizantin de către Dinastia Romanovilor a constituit ţinta politicii externe a tuturor ţarilor ruşi, dintre care s-a remarcat Ekaterina a II-a.
Ţin să evidenţiez faptul că între anii 1568 și 1812, între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman au avut loc 8 războaie, iar din 1812 și până în 1918 alte 4, multe dintre celeduse între anii 1711-1856 fiind desfăşurate pe pământ românesc.Adunate an cu an, aceste confruntări au însumează45 de ani de lupte,din care o lungă perioadă de timp, de vreo 27 de ani, întreţinerea celor două armate beligerante a fost asigurată, prin silnicie, de populaţia românească aflată în zona de ocupaţie a ambelor puteri agresoare.
Prin urmare, românii au toate motivele să se teamă de expansiunea rusească deoarece, în ultimii 300 de ani ai istoriei noastre, ruşii au ocupat teritorii româneşti în 13 rânduri. Le amintesc pe ultimele șase, cele mai cunoscute, soldate cu pierderi teritoriale:
- A 8 - a (începută în 1812 și durând până la 27 martie 2018, când populația Moldovei dintre Prut și Nistru a hotărât Unirea cu România) a fost cea mai cruntă de până atunci, manifestată printr-un sălbatic proces de deznaționalizare ale cărei efecte se resimt și astăzi.
a 9-a ocupaţie a fost în timpul Revoluţiei din 1848-1849, când armatele ţariste, în cârdăşie cu cele habsburgice şi otomane, au ocupat pe rând Moldova, Muntenia şi Transilvania, înfrângând Revoluţia;
- a 10-a, între 1853-1856, în timpul războiului Crimeii, când Rusia când a ocupat Moldova şi Muntenia;
a 11-a, după încheierea Războiului de Independenţă din 1877-1878, când, deşi România şi Rusia au fost aliate împotriva Imperiului Otoman, ruşii ne-au răpit judeţele Ismail, Kahul şi Bolgrad din sudul Moldovei dintre Prut şi Nistru, teritoriu numit şi Basarabia, noua denumire de Basarabia fiind extinsă apoi, în mod mincinos, la întregul teritoriu dintre Prut și Nistru;
a 12-a, prin Utimatumul sovietic din 26 şi 28 iunie 1940, când Imperiul Roşu de la Răsărit a silit România să-i cedeze Moldova dintre Prut şi Nistru, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herța.
a 13-a (să fie ultima!) a fost cea mai dramatică, mai dureroasă, cu urmări încă nevindecabile, pentru că românii au plătit extrem de scump prezenţa cizmei ruseşti şi a stafiei lui Lenin şi Stalin pe pământ românesc, în casele, şcolile şi sufletele lor, din 23 august 1944 și până în iunie-iulie 1958.
Din munca românilor, timp de încă 14 ani a trebuit să fie întreţinută o armată de ocupaţie sovietică; tot din munca românilor, statul român a fost obligat să plătească Rusiei Sovietice despăgubiri de război care au însumat 1,2 miliarde de dolari (la cursul acelor ani), în loc de 300 de milioane cât prevedea Tratatul de Pace de la Paris din 1947.
A urmat jaful economic de proporţii naţionale, prin intermediul sinistrelor SOV ROMURI (16 la număr, societăţi comerciale mixte româno-sovietice, din ramuri industriale, transport și până la agricultură). Eram elev când în Gara Focşani am văzut nesfârşite garnituri de vagoane încărcate cu grâu venind din Sud, din Bărăgan şi îndreptându-se spre Nord. Rusul mânca pâinea românului, plugarul nostru – mămăligă!
La toate aceste nenorociri s-a adăugat ocupaţia politico-ideologică a naţiunii noastre. În timpul în care sovieticii/ruşii au avut trupe de ocupaţie la noi (1944-1958), dar şi câţiva ani după aceea, ei au încercat pe toate căile, în principal prin intermediul instituţiilor militare, de învăţământ, ştiinţă şi cultură să altereze fiinţa şi fibra naţională a poporului român. Să-și uite obârșia daco-romană, dacă se poate. Dar nu s-a putut!
Ar mai fi şi a 14-a ocupaţie, TEZAURUL României de la Moscova, dar aceasta pare a fi o poveste fără sfârşit. Conducătorii Rusiei o fac pe niznaiu. „Kakaia tezaur?”, întreabă ei.
Rusia are un „dinte” împotriva elementului românesc din mai multe motive. Cel mai important datează din timpul Crizei Orientale (1853-1856, Războiul Crimeii), când, din cauza Principatelor Române, Rusia nu a reuşit să ocupe Constantinopolul punându-şi în cap toate marile puteri europene care au instituit blocada navală în Marea Neagră împotriva ei.
Criza Orientală a deschis în plan european şi problema Unirii Principatelor Române nedorită de Rusia. Şi acesta este al doilea motiv al duşmăniei Rusiei faţă de noul stat (numele de România datează din anul 1862), pentru că principele Alexandru Ioan Cuza a orientat politica externă a Principatelor spre Occident. Spre Franţa, în primul rând.
Prin grandoarea lor, oficialii Rusiei/URSS i-au sfidat întotdeauna pe români! I-au duşmănit! I-au înjosit! Le-au lezat demnitatea! Pe la cumpăna secolului 18 cu secolul 19, un colonel rus îşi exprima indignarea că nu-i vede pe români prăbuşiţi, că „se agaţă cu ghearele de crestele Carpaţilor”.„Le-am scoate şi ochii ca să nu mai poată plânge”, a zis un alt oficial rus.
După Pacea de la Adrianopol (1829), când Rusia a instituit Regulamentul Organic în Principate (un surogat de Constituţie), diplomatul francez Bois de Comte avea să noteze: „Rusia, atât înainte cât şi după 1828, a considerat Principatele – şi în timp de pace – drept mijloc de a întreţine şi a-şi spori influenţa asupra teritoriilor aflate sub dominaţia Porţii, iar în timp de război drept un grânar care-i hrăneşte armata”.
După îndoita alegere a lui Cuza ca Domn al Principatelor Române Unite, Rusia a uneltit pentru desfacerea Unirii. Grăitor în acest demers sunt scrierile istoricului rus V.N.Vinogradov descoperite în anul 1961 în arhivele ţariste: „Ţarismul – scria Vinogradov - nu putea privi cu ochi buni Unirea. Franţa va domina acel stat şi va forma o barieră în calea Rusiei spre Constantinopol. Rusiei îi era teamă ca Unirea să nu se facă de jos, pe cale revoluţionară (…) Iscălind tratatul (de la Paris, 8 martie 1856 – n.a.), guvernul rus se gândea la revizuirea lui, la recâştigarea poziţiilor pierdute şi, înainte de toate, la restabilirea dreptului Rusiei asupra Mării Negre”.
Quod eram demonstandum!
Acest text a post publicat în Ziarul PROPACT din 8 martie 2015, la câteva luni după ce Rusia a anexat Peninsula Crimeea.
P.S.1:După data de 24 februarie 2022, când Rusia a început invazia în Ucraina, purtătorul de cuvânt al lui Vladimir Putin, Dmitri Pescov, a ieșitla televiziunea publică rusă ca să declare public că Rusia nu a invadat niciodată o altă țară. Amințit ca o gazetă sovietică! Ca PRAVDA!De îndată, presa română, și marile ziare, agenții de presăși posturi deteleviziune din lume i-au reamintit nu una, ci vreo 15 ocupații ale altor state de către Rusia Țaristă și Rusia Sovietică.
P.S. 2: Apropo de minciuna rusă:pe timpul URSS, Secretarul General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Leonid Brejnev, participă la un mare miting organizat într-un oraș din Donbas, când, la un moment dat,aude o voce din mulțime:tavarișciBrejnev, tavarișci Brejnev!Un agent îl ia de guler PE INDIVID , dar liderul sovietic îi cere gărzii de corp să-i fie adus individul pentru a afla de la el ce dorește. Acesta își prezintă off-ul:
- Tavarișci Brejnev, am luptat cu Dvs. în Marele Război pentru Apărarea Patriei și v-am salvat viața.Mai țineți minte?
- Bine, bine, zice Brejnev, și ce vrei de la mine?
– Un apartament, tavarișci secretar general.Am acasă trei copii, dar nu am locuință pentru familie.
Brejnev dă ordin primarului să-i repartizeze un apartament la bloc. A doua zi oficiosul PCUS,Ziarul PRAVDA, laudă mărinimia lui Brejnev. Dar timpul trece, salvatorul vieții lui Leonid nu primește apartamentul promis șise vede nevoit să îi scrie liderului sovietic.Acesta îi răspunde:
- „Ivan Ivanovici Petrov, tu nu citești PRAVDA!
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Opinii
De același autor
