Amintiri din Focșaniul de altădată: Povestea cu... barza
Spuneţi-i unui copil în ziua de astăzi cum că el a fost adus pe lume de o... barză. V-ar privi chiorâş, ca pe o ciudăţenie sau v-ar considera neserios. „Ce barză nene, ce barză? Pe mine m-a adus pe lume mămica.” Astăzi mai toată puştimea ştie (nu chiar în detaliu) cum a venit pe lume, ştie că acum, în burtica lui mămica se pregăteşte să vină pe lume frăţiorul sau surioara lui, ba chiar a pus mâna pe burtica mamei şi şi-a mângâiat viitorul prieten de joacă. Aşa că... ce barză nene, ce barză!? Aşa sunt timpurile acum. Ce „ruşine”, ce „jenă”, ce „secrete”? Gata, s-a terminat cu „ruşinea”, cu „jena” cu „secretele”! Astea au fost odată, ehei, hăt, demult! Alte timpuri, alte vremuri, altă generaţie, alte norme de moralitate.
Păi „altă dată”, asta însemnând chiar vremea copilăriei mele, când toate discuţiile, comentariile sau chiar aluziile referitoare la sex sau sexualitate erau, ehei!, de un tabu strict. Normele morale ale societăţii excludeau orice fel de trimitere la actul procreaţiei (cu excepţia unor... înjurături, de exemplu) aceste interdicţii din codurile nescrise de moralitate ale vremii fiind unele dintre criteriile de onorabilitate şi de bună educaţie care figurau, obligatoriu, pe eticheta fiecărui cetăţean, indiferent de vârstă.
De exemplu: în „lumea bună” nu s-ar fi spus - Doamne fereşte! - niciodată cum că doamna cutare este... însărcinată. Exclus! Jenant, vulgar, ruşine! În mod foarte delicat abia de se spunea despre o asemenea ipostază cum că doamna în cauză este... „în poziţie”. Copil fiind, am auzit adeseori spunându-se despre o femeie, o vecină sau o cunştinţă, cum că „doamna cutare este în poziţie” iar eu, copil prost fiind, mă tot întrebam: cum anume poate fi o doamnă... „în poziţie”! Ce poziţie? Care poziţie? Întrebări de copil naiv, dar şi prost pe deasupra. Unde mai pui că ieşirea în public a unei doamne aflată deja „în poziţie” era o mare ruşine. Din clipa în care „podoaba” devenea vizibilă doamnele, gata!, rămâneau închise între pereţii casei pentru a nu fi puse în situaţia jenantă de a-şi arăta rotunjimile burticii. Harem, ce mai! „Cum să iasă în lume, cu burta la gură?” Nicio doamnă, cu un minim de bun simţ, nu ar fi acceptat să fie văzută „în lume” cu burta la gură. Doamne fereşte! Tot oprobiul din lume s-ar fi dezlănţuit asupra ei, pentru a nu mai vorbi de periferizarea ei în societatea timpului. „Nu dragă, n-o mai invităm pe Vasileasca la o dulceaţă! Cum s-o invităm după ce s-a făcut de tot râsul şi şi-a plimbat burta aia dizgraţioasă prin târg, în văzut lumii? Nesimţita!”
Pentru copiii vremii (aşa cum am fost şi eu „pe vremuri”) toată chestia asta era învăluită într-o profundă taină, într-un total mister. În micul nostru orăşel era şi un mic muzeu de ştiinţele naturii printre exponate figurând şi două berze: când le-am văzut, cu grupul de copii, ni s-a explicat cum că ele sunt cele care ne-au adus pe noi pe lume. „Io-te-te!”. Şi am crezut. De ce să nu credem?. Eu aveam 7 ani când a venit pe lume fratele meu. Bucuros nevoie mare, tata mi-a adus vestea cea mare: „băiete, să ştii că ai un frăţior. L-a adus barza aseară!” Când mi l-a arătat, boţul acela de carne plângăcioasă mi s-a părut chiar dizgraţios, nicicum să sar în sus de bucurie. Dar, după o vreme am avut brusc o mare nedumerire: staţi aşa: fratele meu a fost adus de... barză, într-o zi furtunoasă de decembrie. Păi cum vine asta?! Am stat eu, m-am chitit, m-am nedumerit şi nu m-am liniştit până nu l-am întrebat pe tata: „tată, dar e decembrie şi afară e viscol! Păi berzele zboară în decembrie?!” L-am văzut pe tata cum se uită la mama şi amândoi încep să se bâlbâie şi să-mi caute un răspuns... logic, desigur. „Păi... sunt unele berze care iernează şi... iarna (!) tot la noi... Special pentru copiii care trebuie aduşi iarna! Aşa a hotărât Dumnezeu”... Eu nu văzusem până atunci (aveam deci, 7 ani!) vreo barză care să zboare în toiul iernii, ba şi pe viscol!, dar nici nu puteam să-i suspectez pe ai mei că nu spun adevărul. Şi apoi, cum să pun eu la îndoială hotărârile bunului Dumnezeu! Când le-am comunicat prietenilor mei cum că „barza” ne-a adus şi nouă un frăţior s-au iscat discuţii foarte... „profunde”. De fapt, nu era de mirare că „fenomenul barza” a stârnit întrebări şi discuţii timp de multe generaţii de copii faţă de care, tot generaţii de părinţi, respectau cu stricteţe, ca pe un misterios secret, tabuul convenit referitor la... procreaţie.
Adunaţi în camera unuia dintre prieteni, noi, „cei din gaşcă”, adică, Dorel, Mircea, Vivi şi... eu ne-am pornit într-o discuţie profund „filosofică” referitoare la... barză.
- „Mă, da' de unde ştie barza ce copil să aducă? Băiat sau fată...”
- „Da de unde a ştiut barza că ai mei vor să mai aibă un copil!?”
- „Aaa, păi asta e simplu: s-au rugat lu Dumnezeu să le dea un copil şi Dumnezeu le-a ascultat ruga şi le-a dat copilu.. Păi n-aţi auzit în basme cum că împăratul şi împărăteasa au vrut să aibe ei un copil şi s-au rugat lu' Dunmezeu să le dea unul? Aşa cum s-a făcut şi în povestea cu moşul şi baba pe care mi-a spus-o bunica. S-au rugat lu' Dumnezeu şi Dumnezeu le-a ascultat ruga şi le-a dat la fiecare un copil.”
- „Şi cu barza!!??”
-„Păi când Dumnezeu a hotărât să-i dea cuiva un copil, cheamă la el pe şeful berzelor şi-i spune: uite, familia Vasiliu (adică la ai tăi) vrea o fetiţă: du-te şi alege o fetiţă şi trimite-o la adresa cutare (că Dumnezeu ştie toate adresele!). Şi aşa ajunge barza la destinaţie. D-aia ai o soră!”
-„Da măi, dar lu nea Sandu nu i-a adus ce a vrut că eram la ei când l-a adus pe Viorel şi nea Sandu a spus că «tot băiat? Nu putea să fie fată?», că el a cerut o fată şi a venit Viorel, după Ştefan şi Vlăduţ, tot băieţi.”
- „O fi încurcat barza drumul că dacă era nor şi ceaţă... Sau poate că nu s-a rugat bine...”
Argumentele fiind credibile, mai ales când e vorba de Doamne-Doamne, au fost acceptate de către noi şi acceptate au rămas până... Până când? Păi până când am mai crescut şi noi şi am devenit adolescenţi şi am descoperit că fetele sunt altfel decât noi băieţii şi că ceva se poate întâmpla între fete şi băieţi ceva foarte vag fiindcă habar n-aveam ce, ci doar intuiam cum că ar fi ceva care însă ţinea de un mare secret.
Acum hai să vă fac o mărturisire: aveam vecin de casă un doctor pensionar, care era mare filatelist şi mă chema la el, eu, puştiul de 12 ani!, ca să-mi arate colecţiile lui de timbre. Odată, lăsându-mă singur să-i răsfoiesc clasoarele, am dat peste o carte de specialitate - un tratat de anatomie - ce stătea pe marginea mesei. L-am răsfoit din curiozitate şi aşa am descoperit, ce credeţi? nişte planşe cu desene de bărbaţi şi de femei. Aoleu! Când am văzut eu femeile alea „goale” (păi cum, alfel) mi s-au lipit retinele de planşe: pentru prima oară vedeam şi eu o femeie „goală” şi-i descopeream... componentele: sânii, braţele, coapsele şi, nu în ultimul rând...sexul. Deci, aşa arată o femeie!!. Ce descoperire!! Oau!! Am descoperit un „secret”, am încălcat un tabu! Vină enormă! Atâta a fost! Doctorul a revenit, a descoperit „evenimentul” şi, foartre firesc a luat cartea şi a pus-o undeva într-un raft. Am mai căutat-o eu şi mai pe urmă, dar domnul doctor probabil că şi-a dat seama de imprudenţa făcută de a lăsa la vedere o carte „interzisă” şi a pitit-o bine printre rafturile bibliotecii şi n-am mai găsit-o.
Aşa au fost vremurile. O fi fost bine, n-o fi fost bine...
Astăzi, când sexualitatea a devenit o marfă de vânzare, când bariera dintre decenţă şi indecenţă se pare că a dispăruit, stai aşa şi te întrebi: parcă totuşi, puţină taină, puţin mister, ar face bine societăţii. Nu credeţi? Păi la ce mai folosesc berzele în ziua de astăzi? Nu-i păcat de ele?
Victor Simion
