Amintiri din Focșaniul de altădată: Cum a dispărut, în Vrancea, diferența dintre sat și oraș
Vă mai amintiți, focșăneni? Una din lozincile la modă în anii '50-'60 era aceea potrivit căreia, prin eforturile clasei muncitoare, se va ajunge ca, în curând (când?), va dispărea diferenţa dintre sat şi oraş. Evident că nu se spunea nici când (adică, în care cincinal) şi nici cum, lăsând la latitudinea poporului să decidă: ori dispare oraşul care devine sat, ori se va dezvolta satul în aşa fel încât va deveni un veritabil oraş. Asta însemna, desigur, cum că toate satele vor avea şosele asfaltate, lumină electrică, băi cu WC-uri în casă, magazine pline cu de toate şi cam toate beneficiile de care, atunci, nici măcar oraşele nu aveau parte. Dar ce ne împiedică să visăm, nu? Şi totuşi, „minunea” era pe cale să se întâmple. Chiar la noi, în Vrancea! Să vedeţi cum.
Orăşelul nostru Focșani (care era, vezi Doamne, şi capitală de Raion, deci nu era ca oricare târg prăpădit), și-a luat în serios această „sarcină de partid” și a purces la îndeplinirea ei, „cu mândrie muncitorească”. În jurul Focșaniului se aflau - și atunci ca și acum - mai multe sate şi comune, fiecare cu viaţa lor (dacă ceea ce se întâmpla pe acolo, se putea numi „viaţă”). Una din aceste comune – să-i zicem... Băltoacele - era beneficiara unui CAP (care abia de-şi mai ducea zilele), a unui „Bufet” (a cărui specialitate era „Secărica”), a unui „Magazin sătesc” (unde se puteau găsi gaz, sticle şi fitile de lampă foarte utile pentru luminarea ţărănimii muncitoare), precum şi a unui „Sfat Popular Comunal” condus de un preşedinte destoinic, „tovarăşul Petrică”, (apelat, până a fi ales ca preşedinte, cu popularul „măi nea Petrică”) ales (sau numit, nu contează!) de obştea comunală.
Întâmplarea fericită a făcut ca acest preşedinte, „tovarăşul Petrică” (fost „măi nea Petrică”) să fie cu adevărat un om foarte gospodar, preocupat de binele obştei săteşti pe care o conducea ca un bun gospodar. Principalul ţel al „programului său electoral” (atunci când au fost alegerile) a fost ca să facă din comună o aşezare cât mai curată (nu că ar fi fost cine ştie ce murdară, dar ...) şi să arate ca o aşezare de oameni gospodari (nu că oameni n-ar fi fost gospodari, dar...). Foarte frumos! Lăudabil!
Zis şi făcut!
Odată ales, omul s-a pus serios pe îndeplinirea sarcinilor şi angajamentelor luate.
L-a mobilizat pe tovarăşul Culiță, felcerul de la Sanepid cu care, mai întâi, a întreprins o vizită de lucru prin curţie oamenilor să verifice starea de igienă a closetelor, amplasate – după tradiţia populară – în fundul ogrăzilor într-un fel de baracă din scânduri sau, în interpretarea ecologică de astăzi, din ştiuleţi de păpuşoi. Apoi, în acelaşi scop, a dat o raită şi pe la coteţele de găini, pe la acareturile (câte mai existau) din prejurul caselor, a examinat starea fizică a gardurilor, a şanţurilor de la șosea şi a podeţelor de peste acestea şi, în final, a hotărât în şedinţa consilului comunal că „aşa ceva nu mai merge, tovarăşi”!, deci trebuie luate măsuri.
Şi s-au luat.
Adică, în unanimitate s-a hotărât:
- ca toate closete să fie „reabilitate” şi, mai ales, văruite şi dezinfectate cu creolină,
ca toate gardurile să fie, şi ele, reparate şi apoi văruite. ..”cu var”
ca toate podeţele să fie, la fel, reparate şi apoi văruite, tot așa, ”cu var”
acareturile de prin curţile oamenilor să fie, şi ele, neapărat, văruite ”cu var”
și alte sarcini de primă importană pentru obștea locală,
Cum şoseaua care traversa comuna era presărată cu acele depresiuni numite popular „gropi”, s-a decis ca, prin muncă voluntară, să se aducă cu căruţele balast de la râul din apropiere care să fie aruncat peste numitele gropi spre a împiedica deteriorarea mijloacelor locale de transport hipic, proprietate a CAP-ului, adică a averii obşteşti. Apoi, tot prin muncă voluntară, pe marginea drumului comunal, să se împlanteze „în unghi” cărămizile rămase de la demolarea unui saivan dar să fie şi ele văruite „cu var alb” astfel încât şoseaua să arate, în final, ca o şosea „ca de oraş”, cu marcaje pe lateral. Una peste alta, mai cu „munca de lămurire”, mai cu critica la gazeta de perete a comunei, oamenii s-au apucat de treabă şi, potrivit angajamentului luat în cinstea zilei de 1 Mai, comuna arăta în sfârșit, cu altă faţă: curată, albă, văruită toată (”cu var alb”) precum Alba ca Zăpada, ceea ce i-a determinat pe membrii comisiei de la Raion să-i acorde „Steagul de fruntaş în întrecerea pentru gospodărire locală”. Bravo! Felicitări! Steagul respectiv a fost fixat, spre larga vedere și admirație din toate părţile, chiar în biroul tovarăşului preşedinte al Sfatului Popular Comunal, tovarăşul Petrică, care, la rândul său – cu ocazia înmânării prețiosului trofeu - a fost felicitat personal cu puternice şi tovărăşeşti strângeri de mână din partea tovarăşului preşedinte al Sfatului Popular Raional. A existat chiar şi un premiu concret care a constat din atribuirea gratuită a trei suluri de gard din sârmă împletită pentru amenajarea sectorului avicol al CAP-ului (găini, raţe, gâşte) care se afla într-o nepermisă stare de degradare.
Eforturile tovarăşului Petrică de a da un nou aspect comunei pe care o păstorea nu au fost zadarnice. În anul următor când s-au produs unele mişcări de cadre la Raion, tovarăşul Petrică a fost promovat... direct la Raion, la „IGO”-Focșani, adică la sectorul „Gospodărie orăşenească” având ca sarcină „îmbunătăţirea aspectului urban al localităţii”. (Focșani, desigur).
Zelos şi pus realmente pe treabă, tovarăşul Petrică a convocat o şedinţă „de colectiv” în cadrul căreia a trasat noile sarcini sectorului, sarcini care aveau ca termen marea sărbătoare a zilei de 23 august aflată în apropiere.
Ce s-a decis?
Păi, ce să se decidă? Mai întâi ca toate closetele care se aflau prin curţile oamenilor (mai existau şi de astea) să fie dezinfectate cu creolină şi apoi, în mod obligatoriu, văruite; apoi, ca toţi pomii – de pe marginea trotuarelor sau din curţile oamenilor- să fie, de asemenea văruiţi, (la înălţimea exactă de 1,50 m.). Dar nu numai pomii ci şi... gardurile de la stradă; gardurile trebuiau -în mod obligatoriu- să fie și ele văruite, ba chiar şi bordurile trotuarelor trebuiau să capete o evidentă dungă de „alb de var”. Sarcini obligatorii cu riscul unor aspre sancțiuni în caz de nerespectare!
Dacă-i sarcină...
Acum, trebuie să ştiţi că, la vremea aceea (dar nu numai), gardurile de la curţile focșănenilor nu erau doar nişte simple şipci bătute în cuie, ci reprezentau, în mare măsură, personalitatea proprietarului curţii: erau modelate artistic, rindeluite, vopsite chiar cu vopsea de ulei, fiecare casă având culoarea ei personalizată, adică, dacă treceai pe stradă, gardurile contribuiau evident la o „estetică a străzii”, făceau parte din peisajul urban al localităţii. Mai erau şi unele garduri mai „simandicoase” confecționate din fier forjat, cu diverse modele, fixate în piloni de beton... Ce mai! gardul era o componentă a „civilizaţiei urbane” atâta câtă putea fi ea în acei ani de multe greutăţi şi lipsuri. Şi iată că localnicii se pomenesc într-o bună zi cu o „Hotărâre” prin care li se cerea, sub aspră sancţiune, să-şi văruiască, de urgenţă, frumuseţe de porţi şi garduri, fiindcă aşa hotărâse „Tovarăşul Petrică” de la IGO. Umblau deputaţii de stradă din casă în casă „să-i lămurească” pe oameni cu ce au de făcut.
Urmarea?
Evident că treaba asta a stârnit un lanţ de nemulţumiri şi oamenii au început să se manifeste cu bodogăneli şi expresii „neprincipiale” la adresa iniţiatorului („Cum să dau, dom-le, cu var, peste gardul de sârmă?! – Nu știu, tovarășe, dar e ordin!”). Dar „legea e lege” și e hotărâre de partid, n-ai ce face! Cumpără bidinele, var, găleţi şi treci la şmotruială pentru ca atunci când trecea „controlul”, acesta să poată raporta stadiul de îndeplinire a sarcinii și adeziunea focșănenilor la acesta inițiativă. (La mine acasă, eu am avut „sarcina de onoare” de a îndeplini acesta nobilă sarcină, însoțită de bodogănelile mele de rigoare!). Drept urmare, nu după mult timp, străzi întregi din cuprinsul orașului aveau acum gardurile și bordurile trotuarelor date „cu var alb”. Era sinistru!
Așa se face că Focșaniul arăta acum ca o comună din care lipseau doar căruţele, caiii sau turmele de oi, spre marea satisfacţie, desigur, a tovarăşului Petrică cel care, într-adevăr, reuşise, iată, marea performană istorică de a face să dispară, aici în Vrancea, diferenţa dintre sat şi oraş. Felicitări, tovarăși!
Evident că această „iniţiativă”, care se dovedise benefică în comuna sa – Băltoacele – se potrivea exact ca nuca-n perete cu imaginea unui orăşel, chiar aşa de prăpădit cum era el, dar era totuşi ORAŞ. Nemulţumirile, bodogănelile, injuriile sau felul personal prin care îşi mai exprimau oamenii reacţiile faţă de această nefericită iniţiativă locală, au ajuns, bine-nţeles, după o vreme, şi la urechile mai marilor locali care, evident, nu prea împărtășeau inițiativa tovarășului Petrică și nici n-aveau vreun interes să stârnească un val de nemulţumiri locale (justificate de altfel), mai ales când lipsurile acute de altele puteau fi lesne ataşate acestei largi reacţii de nemulţumiri locale. Drept pentru care, organele locale de decizie s-au întrunit, au analizat şi au hotărât, tot în unanimitate, să-i mulţumească tovarăşului Petrică pentru bunele sale intenţii care „au fost bune, numai că nu s-a orientat” asupra modului lor de aplicare. În consecință, s-a propus (şi s-a aprobat tot în unanimitate) ca să se abandoneze inițiativa tovarășului Petrică, iar tovarăşul Petrică să fie transferat într-o altă muncă de răspundere, aceea de inspector la sectorul agro-alimentar din pieţele şi târgurile oraşului unde va răspunde de respectarea igienei și a normelor sanitar-gospodărești din locurile respective, sarcină mai apropiată de inițiativele sale. Așa da!
O să mă întrebați acum, ce s-a întâmplat cu gardurile care deja fuseseră date cu var?
Ce să se întâmple? Au ieşit oamenii (inclusiv eu) cu apă şi perii de sârmă să înlăture spoiala: și dă-i și freacă! (însoțite de „bodogănelile” de rigoare), dar a fost foarte greu să se mai redea aspectul anterior al lemnului, împăstat deja cu albul spoielii. Cei care au avut garduri mai mici s-au apucat şi le-au vopsit din nou cu ulei dar cei ale căror garduri măsurau mulţi metri lungime, ce să facă? Au lăsat ca ploaia şi timpul să spele urmele iniţiativei „tovarășului Petrică de la IGO”.
S-a mai întâmplat un lucru: numele de „Petrică” a devenit, în limbajul popular al focșănenilor, sinonim cu „nătâng”, „neajutorat” ș.a.m.d. Când cineva scotea pe gură o trăznaie, primea imediat replica: „Mă... nu fi Petrică!”.
Săracul! Că omul n-a avut nicio vină: a vrut să îndeplinească exemplar o hotărâre de partid. Atâta doar că s-a uitat de o veche zicală populară: pune omul potrivit la locul potrivit. Valabilă și astăzi, nu?
Asta a fost.
Prof. Victor Simion
P.S. Dacă or mai fi, în Focșani, și astăzi, cine știe pe unde, garduri cu urme de „var alb” să știți că de la tovarășul Petrică li se trage! Păstrați-le! Sunt urme ale istoriei.
