Opinii

Adevăratul respect și ajutor pe care le acordăm bătrânilor când nu mai pot singuri, ne definesc și ne caracterizează ca oameni

Ziarul de Vrancea
9 oct 2019 1660 vizualizări

Eram în metrou. În fața mea doi tineri explicau ceva unui bătrân. Era confuz și nu înțelegea nimic iar tinerii o luau, cu răbdare, de la capăt. De trei ori au repetat explicatia iar acesta părea nu doar confuz ci pierdut cu totul. Am intervenit în discuție. Trebuia să ajungă acasă dar se pierduse, nu mai știa cum. Avea în mână o bucățică de hârtie cu numele unei piețe în vecinătatea căreia locuia.

Am preluat explicația de la tineri încercând să îl fac să ințeleagă exact traseul pe care trebuia să îl parcurgă ca să ajungă la destinație. Fiecare cuvânt al meu se lovea, parcă, de figura lui tristă, confuză și îmi indica faptul că tot nu întelege. M-au năpădit tristetea și mila. Așa îl găseam uneori pe tatăl meu când nu reușea să mai înteleagă ceva. Ajuns pe la jumătatea unei zile normale devenea incoerent pentru că îi obosea capul iar până seara se transforma în bătrânul pe care îl aveam acum în față. Boala secolului se zice că-i cancerul. Cred că locul doi îl ocupă Alzheimer-ul. Este o boală a minții, știm cu toții asta. În fiecare an cei care se îmbolnăvesc de aceasta boală sunt tot mai mulți și intervine atunci când creierul, după o activitate intensă pe o perioada lungă, cedează. Am coborât din metrou și ne-am oprit lângă un zid ca să treacă valul de oameni sperând că mai puțină aglomerație în jur i-ar fi dat mai mult echilibru și coerență. Am început să îi explic iar ce avea de făcut ca să ajungă acasă. Devenea din ce în ce mai confuz și, deși se uita la mine, privea în gol.

L-am luat de mâna. Tremura. Într-una din mâini ținea bucata de hârtie pe care era scrisă piața unde trebuia să ajungă, cealaltă o ținea suspendată în aer, puțin în față ca și cum ar fi vrut să oprească sau să înlature ceva. Părea că vrea să oprească timpul ca să își poată aduna mintea și să aibă puterea să plece mai departe. Ca să se calmeze i-am promis că îl însoțesc la suprafață și îl las exact în stația autobuzului care îl va duce spre casă. Parcă ochii i-au prins puțină culoare și a zâmbit. A fost un zâmbet trist dar măcar a ieșit din starea aia confuzională și mi-a demonstrat că, în sfârșit, întelege ce îi spun. Aglomerația ne-a despărțit de câteva ori și l-am surprins cum întindea mâna căutându-mă exact cum un copil caută protectia mâinii mamei de teamă să nu se piardă de ea. Atunci și eu am ridicat mâna ca să îl asigur că înca sunt în preajma lui. Când a coborât de pe scara rulantă care ne-a dus la suprafață, m-a așteptat. Am ieșit afară. A început să repete numele pieței unde trebuiua să ajungă. L-am luat de braț. Înca mai tremura.

Multitudinea autobuzelor l-a speriat mai tare devenind mai agitat. Îi era teamă că nu gasește autobuzul care il va duce spre casă. În sfârsit am ajuns la peronul autobuzului. Acesta nu sosise încă. Disperat, bătrânul a început să întrebe pe toți cei din jurul lui: ”unde-i autobuzul, de ce nu a venit, mai întarzie mult?” Ca prin minune toți cei care l-au văzut așa agitat au înteles că ceva nu este în regulă și că are nevoie de ajutor. Fiecare încerca să il încurajeze sau să îi dea o explicație care să îl calmeze. A fost suficient să spun că s-a pierdut și toți, ca un fel de scut protectiv în fața agitatiei lui, tineri sau bătrâni, femei sau bărbați s-au oferit să îl îndrume către destinație. A venit autobuzul iar șoferul văzand agitația din jurul bătrânului m-a asigurat că va face tot posibilul ca acesta să coboare acolo unde trebuie. Oamenii au urcat abia după ce s-au asigurat că și bătrănul este în autobuz iar atunci o tânără a spus: ”cobor în aceeași piață, îl preiau eu și îl îndrum spre casă”.

Am plecat liniștită și împacată că era pe mâini bune și în siguranță. Odată urcată în tren m-a năpădit iar tristețea gândindu-mă la bătrânii noștri. La felul cum sunt tratați sau maltratați uneori, desconsiderați și batjocoriți mai peste tot. Mi-am amintit cum în perindările mele prin spitale cu părinții mei am văzut cum sunt lăsați să aștepte ca niște milogi pe la ușile medicilor, cum aceștia(nu toti, bineînțeles) țipă la ei și le vorbesc urât, am văzut cum nu li se ofera locuri în mijloacele de transport sau cum nu sunt ajutati să care o sacoșă grea iar tinerii trec pe lângă ei uitându-se în direcția opusă. Am văzut cum pe la diferite ghișee sunt apostrofați, sunt respinși și marginalizați. Am înțeles că un popor educat este acela care își respectă și ajută bătrânii.

În România cel puțin jumătate din bâtrâni nu au minimul necesar unui trai decent, nu au suficiente medicamente, nu își permit să cumpere lemne pentru iarnă, au devenit invizibili pentru noi toți iar politicienii ajutați de complicitatea noastră indirectă se folosesc de ei în anii electorali ca mai apoi să ii abandoneze iar. În schimb, în acea seară, în Roma, am văzut în poporul italian educația cu care se naște și care intervine, când este nevoie de ea, instinctiv ca și cum totul este normal, firesc. Mi-am amintit, apoi, știrea care umpluse site-urile si televiziunile cum că o polițistă ajutase o bătrană să traverseze strada și fusese premiată de superiori. Normalitatea a fost transformată intr-o virtute inventată.

Atât mai putem face: să inventăm virtuți.În schimb cei care ucid sau violează, fură sau lovesc acești bătrâni primesc pedepse cu suspendare sau deloc. Vor trece multe generații peste România până când vom învăța că adevăratul respect și ajutor pe care le acordăm bătrânilor când nu mai pot singuri ne definec și ne caracterizează ca oameni.

Doina (Chelaru) Mustățea este o vrânceancă de la Milcovul, plecată de mulţi ani prin străini, dar care nu şi-a uitat rădăcinile şi se implică adesea în acţiuni caritabile în beneficiul celor aflaţi în nevoi de acasă. Pentru că ne-a povestit cu drag despre vrâncenii pozitivi de la Roma, ziarul nostru i-a propus să scrie chiar ea despre ei în încercarea de a le oferi celor plecaţi posibilitatea de a-şi face auzită vocea.

Eşti plecat şi tu prin străini şi ai ceva de spus celor de acasă? Ziarul nostru îţi stă la dispoziţie şi aduce mesajul tău sub ochii a mii şi mii de cititori. Trimite şi tu o veste bună acasă prin intermediul Ziarului de Vrancea!


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.