Amintiri din Focșaniul de altădată. A apărut Maica Domnului... la bancă!
Traseul meu de acasă către şcoală şi invers, traversa Strada Mare, trecea prin faţa „Centrului civic” reprezentat la vremea aceea de clădirea Prefecturii (o frumoasă construcţie în „stil românesc”, promovat de cunoscutul arhitect Ion Mincu), apoi de clădirea telefoanelor (o clădire ceva mai modernă şi mai înaltă decât celelalte din zonă) care, la rândul ei, se afla (şi se mai află) peste drum de clădirea Băncii de Stat (cu o arhitectură tipică pentru toate aceste edificii din ţară).
Ca orice elev silitor, îmi parcurgeam zilnic acest traseu, de acasă la şcoală şi invers, traseu devenit oarecum monoton (cunoşteam aproape fiecare piatră şi fiecare groapă din troturar), mă întâlneam în drum cu unii dintre colegi care aveau şi ei acelaşi traseu, sporovăind despre vrute şi nevrute, despre orele de la şcoală, bârfindu-i pe profesori sau transmiţându-ne ultimele noutăţi în legătură cu personajele în şorturi şi uniforme albastre şi cu gulere albe de la liceul vecin, de fete, care ne interesau, desigur, numai din punct de vedere... şcolăresc. Ca liceenii! Traseu ştiut, colegi ştiuţi, noutăţi prea puţine, deci, o insuportabilă monotonie pentru noi, „adulţii” de 16-17 ani. Într-o zi, însă, s-a întâmplat ceva ce ne-a perturbat monotonia existenţei noastre de elevi „mari”, de liceu: ne-a ieşit în cale sau, mai bine zis, ne-a apărut... „minunea”. Ehei, şi ce minune! O minune care se chema... „Maica Domnului”! N-o să vă vină să credeţi, dar „am văzut-o” cu ochii noştri pe Maica Domnului! Nu că am fi fost noi cine ştie de credincioşi şi umblători pe la sfintele altare de unde să învăţăm despre cine ştie ce minuni trecute în scripturi dar, de data asta am fost chiar martori la un astfel de eveniment.
Să vedeţi ce s-a întâmplat.
Într-o frumoasă dimineaţă de mai, ca de fiecare dată, ne îndreptam noi încărcaţi cu bagajul doldora de cunoştinţele „tocite” acasă, de cu seară, către prestigioasa instiutţie numită liceu pentru a ajunge acolo la ora fixată de direcţiune spre a ne deversa înţelepciunea acumulată. Nimic neobişnuit. Aceleaşi trotuare, acelaşi miliţian la interseţia cu Strada Mare care ne avertiza să ne grăbim „că sună la clasă şi ne ia mama dracului!” (auziţi ce expresie la un organ de ordine şi de educaţie!) până când ajungem în dreptul clădirii Băncii, unde dăm peste o mulţime de oameni -.bărbaţi, femei, inclusiv elevi de la liceele de băieţi şi fete aflate şi ele în interes de învăţământ spre „locurile de muncă”. Gesticulau, vorbeau, se agitau şi stăteau toţi cu ochii pironiţi către geamurile mari, protejate cu gratii, ale Băncii.
Măi, ce să fie, ce să fie?
Cu acea curiozitate specifică vârstelor – tineri, adulţi şi vârstnici, deopotrivă – ne băgăm şi noi (adică, şi eu) în grupul numeros al celor ce cască ochii către ferestrele Băncii. Casc ochii, mă uit, nu pricem nimic şi, fireşte, întreb:
- „Da ce-i aici? Ce se petrece?”
- „Păi, nu vezi ?” îmi răspunde o adultă cuprinsă de o vădită exaltare: „A apărut Maica Domnului!”
- „Ce-a apărut?!”, întreb, cu mirarea juvenilă şi tâmpă a neofitului.
- „Maica Domnului, băiete” ! îmi răspunde, femeia, apăsat şi ferm, arătând cu mâna undeva, sus, către nişte geamuri de pe faţada Băncii. „Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii !” continuă adulta vorbirea, făcându-şi nişte cruci imense peste trupu-i la fel de imens.
Îmi ridic privirea, casc ochii (ca la orice minune, nu?) şi o caut pe ...”Maica Domnului”. Mă uit sus, mă uit în dreapta şi în stânga, iau toţi pereţii la rând dar nu văd nici urmă de... Maica. Din două, una: ori eu eram chior, ori nu eram pregătit pentru astfel de revelaţie fiind copleşti de multele mele păcate... păcătoase... Şi cât timp încercam să o aflu zgâindu-mi ochii după cum indicau cei cu ochii mai limpezi din punct de vedere creştinesc, grupul crescuse numeric. Brusc, unii „clarvăzători” sunt cuprinşi de agitaţie şi încep să- şi fluture braţele arătând către una dintre ferestrele clădirii:
- „Uitaţi... acolo... în dreapta... la fereastra a doua! Priviţi cum se mişcă!... E Maica Domnului! Uite-o... acolo...!
Oamenii (ca şi mine) privesc brusc spre locul indicat; unii îşi pun mâna streaşină la ochi ca să o vada mai bine, alţii işi pun ochelarii de vedere, şi toţi, ca la un semn, încep să-şi facă cruci peste cruci (ei bine, asta era chiar culmea, într-o perioadă de deplină campanie ateistă!), să se roage, să... Cineva spune: „Să chemăm un preot, de-aici de la Sfântul Dumitru!” („Sfântul Dumitru” era biserica din imediata apropiere a loculuii). Nişte bătrâne, pioase desigur, s-au pus repede în genunchi şi au început să facă mătănii.
Uit de şcoală, la fel ca alţi colegi de-ai mei, nu-mi pasă că o să întrârzii dar vreau să aflu ce-i cu toată chestia asta. Se mai lipesc şi alţi colegi de şcoală plus nişte fete, şi ele interesate de... „minune” şi stăm ca beleregii cu ochii holbaţi către frerestrele clădirii. Văd, parcă, nişte pete colorate, roşu-verzui-albăstrui care, în bătaia razelor soarelui matinal, parcă alunecau pe sticla geamurilor schimbându-şi mereu configuraţia. Măi, să fie! Ceva părea să fie, dar ce?! Ne dăm, între noi, cu părerea, ca deştepţii:
- Păi, bă, isteţilor, este un fenomen fizic. Nu ne-a explicat asta, doamna Rădvan, la oră!?
Se bagă în vorbă şi colegul meu de clasă, Marinache, cel cu recunoscute apucături... mistice (am aflat, ulterior, cum că s-a... călugărit luând numele de Partenie)
- Ce treabă are fizica, cu asta ? Băi, e o minune, nu vedeţi. E o minune! Şi îşi face o cruce mare pe toată lungimea corpului.
Lume, agitaţie, cruci, murmure, păreri....
Până să ne lămurim noi cam despre ce este vorba, iată că şi-au făcut apariţia câţiva tovarăşi miliţieni care, după ce au luat contact cu masele şi s-au documentat asupra rostului acelei mulţimi pestriţe (constatând desigur, scopul şi ilegalitatea acelei adunări neautorizate), au încercat, cu vorbă bună dar fermă, să disperseze mulţimea, din ce în ce mai numeroasă. Cum pe vremea aceea nu existau telefoane mobile, chiar şi cele fixe erau doar la institutţii, era limpede că „cineva” semnalase suspecta adunare şi forţele de ordine au fost trimised imediat „să ia atitudine împotriva provocării duşmanului de clasă”
- „Măi tovarăşi, vă rugăm să circulaţi! Nu aveţi alte treburi? Circulaţi, vă rugăm! Sunteţi oameni serioşi, ce, credeţi în supertiţii?”
- „Ce superstiţii tovarăşe? Uite acolo, e Maica Domnului, nu o vezi?”
- „Hai tovarăşi, gata, vedeţi-vă de drum!”, şi-au reluat îndemnul (e drept, cu multă bunăvoinţă) tovarăşii miliţieni. Văzându-ne printre curioşi şi pe noi, câţiva elevi şi eleve gură-cască, ne-au luat părinteşte: „Băi, voi n-aveţi şcoală? Hai, valea că acum...!”
Ei bine, întrebarea firească ce se punea era: ce făceau în acest timp salariaţii din interiorul clădirii? Păi, bieţii oameni, ce să facă? Îi vedeam agintându-se prin dreptul ferestrelor, se uitau stupefiaţi la ceea ce se petrecea afară dar nimeni nu dădea nici-un semn că trăiau, ca martori, acel eveniment mistic. Directorul Băncii dăduse dispoziţie miliţianului de la intrare să închidă poarta şi să nu permită, deocamdată, nimănui, accesul în sediul băncii. Nici celor care veneau cu treburi. Păi, cine ştie ce se ascundea în spatele acestei manifestări mistico-spontane şi omul nu voia să aibe cine ştie ce necazuri. Corect, nu?
Şi tocmai când agitaţia era în toi, ghinion sau nu, iată că apare – cine?-, tocmai părintele paroh care se îndrepta liniştit şi conştiincios, cu paşii lui mărunţei, către locul său de muncă, biserica Sfântul Dumitru, aflată cu doar câţiva zeci de metri mai sus, pe partea dreaptă. Parohul de la „Sfântul Dumitru”, părintele Donose, era un preot în vârstă, care se apropia de anii de pensie şi se bucura de mult respect în parohie. Mergea îngrijorat la gândul că în luna aceea nu reuşise să facă planul la lumânări (avea şi Biserica, după cum se vede, propriile „planuri de muncă”) şi nu observase grupul agitat din mijlocul trotuarului.
Ei nu! Atâta a fost! A dat lumea năvală peste el cerându-i explicaţiile... „autorizate”.
- „Părinte, uitaţi, a apărut Maica Domnului!... Acolo, sus la ferstrele alea...Maica Domnului!”.îl năpădesc oamenii pe bietul om care zăpăcit de agitaţia din jur nu realizează ce se întâmplă. „Doamne apără-ne că vine sfârşitul lumii!...” Şi iar încep oamenii să-şi facă semnul crucii
Bietul preot, săracul, ce să zică? Privea stupefiat către „minune”, nu înţelegea ce se petrece şi ce caută el acolo, şi doar şoptea : „Da... da... o să ne rugăm... o să ne rugăm... da...” încercând să se îndepărteze cât mai repede de grupul „primejdios” . El văzuse multe la viaţa lui, dar aşa ceva... Ce să spună bietul om care, se citea pe faţa lui, că era mai mult speriat de ceea ce se petrecea acolo. Mai ales că erau acei ani de „luptă împotriva misticismului” care făcuseră multe victime, nu puţine şi printre fiii bisericii.
Unul dintre miliţienii de faţă, un fel de şefuleţ, se simte obligat să intervină:
-„Vedeţi, tovarăşe părinte, ce îi învăţaţi dumneavoastră pe oamenii muncii, acolo, în biserică! Are drepte Partidu' să fie vigilent la astfel de provocări!”
Bietul preot, fâstâcit, încurcat şi mai ales, vădit speriat, („tocmai mie să mi se întâmple aşa ceva, acu' în prag de pensie... Doamne iartă!”) încearcă să se scuze:.. că el nu ştie nimic... că se duce la serviciu... că habar n-are de ce-i acolo... etc., etc., etc., câutând să se facă nevăzut din acea mulţime de oameni.
Între timp, iată că au mai apărut şi nişte tovarăşi în civil, trimişi, desigur, ca să se documenteze în legătură cu „evenimentul” şi să raporteze imediat, acolo unde trebuie, despre această „nouă provocare a elementelor duşmănoase”.
Bun! Toată această tevatură a mai ţinut ceva vreme, oamenii au fost „îndrumaţi” (mai cu binele, mai cu înghesuiala) să se împrăştie de la „locul faptei” dar e interesant să ştim cum s-a încheiat, până la urmă, cu... „minunea”?
Ei bine, această „nouă provocare a elementelor duşmănoase” s-a dovedit a fi un fâs. Ce se întâmplase, de fapt?
Femeile de serviciu, fiind vremea primăverii, se apucaseră să facă curăţenie în clădirea Băncii: au scuturat, au dereticat şi, la urmă, au spălat şi geamurile ca orice gospodină. Pe vremea aceea nu existau detergenţii ca astăzi aşa încât curăţirea geamurilor -aşa, ca să fie lucitoare-, se făcea turnând în ligheanul cu apă, o mică canitate de gaz. Gazul acesta, trecut pe sticlă, făcea o peliculă ce dădea, în lumina soarelui şi până să se usuce, refelexe albăstrii-colorate, care reflexe, pe măsură ce se uscau îşi schimbau, firesc, aspectul conturând efemere imagini fantasmagorice pe ferestre. Cineva a văzut, în soarele dimineţii, acele fantasmagorii şi... aşa a apărut şi „minunea cu Maica Domnului” pe geamurile Băncii. A fost suficient ca două sau trei persoane cu idei cam... aiurea să se oprească şi, brusc, să aibă această „revelaţie”, această „viziune”, şi uite, „minunea” a fost gata!
Păi, ce credeţi, că evenimentul a trecut aşa, pe neobservate? Evident că vestea s-a răspândit prin târg cu mare rapiditate (-„Aţi auzit? A apărut Maica Domnului la Bancă!
- Cum aşa, nu se poate! -Zău că da!”). Şi cum se întâmplă în astfel de cazuri, nu puţini au fost cei care s-au dat ca martori la acel eveniment şi au relatat, cu infloriturile şi fanteziile de rigoare, evenimentul „la care au participat şi „au văzut cu ochii lor” minunea.” („a fost şi părintele Donose de la Sfântu Dumitrui care a văzut şi şi-a făcut sfânta cruce..”). Nu credeţi că nu puţini au fost şi cei care au dat fuga în biserici ca să se mântuie de păcate că vine, vezi Doamne, sfârşitul lumii? Păi dacă „a fost şi părintele Donose...”
Noi, ăştia câţiva gură-cască, ce asistasem la... „Maica Domnului” nu ne-am putut abţine să nu ne lăudăm la şcoală şi să povestim detaliat (şi înflorit, desigur) cam ce a fost, cum am văzut noi, „minunea”, numai aşa, ca să ne dăm mari şi să fim în centrul atenţiei. Copii, ce mai!. Ei bine, a doua zi a şi venit la şcoală un tovarăş de la UTM şi alţi tovarăşi de la... care, pe noi, cei câţiva „martori”, ne-au chemat la cancelarie şi, de faţă cu tovarăşul director, ne-au întrebat ce şi cum, s-au interesat de părinţii noştri, ne-au notat într-un carnet după felul în care ne-am manifestat „atitudinea reprobabilă” faţă de asemenea manifestări provocatoare. Apoi ni s-a ţinut, cu şcoala, o prelegere despre misticism şi rolul tineretului în combaterea „manifestărilor dăunătoare sănătăţii morale a tinerei generaţii” şi cum trebuie să combatem noi, tinerii, aceste manifestări. Eu, cu un înaintat simţ civic, atunci când am ajuns acasă, le-am povestit alor mei despre „apariţia Maicii Domnului” şi i-am sfătuit, „tovărăşeşte”, să nu creadă în misticism, Doamne fereşte! La care, tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte!, s-a uitat cam ciudat la mine şi m-a luat din scurt:
-Mă, tu unde ai fost ieri de ţi s-au băgat în cap prostiile astea!?
S-a mai aflat, apoi, prin târg, că bietul director al Băncii a fost aspru criticat (o fi fost şi sancţionat, cine ştie!) pentru „lipsa de vigilenţă în faţa unor manifestări mistice dăunătoare sănătaţii morale a clasei muncitoare”. Ba chiar şi bietul părinte Donose a fost convocat la protopopiat pentru a da explicaţii („de ce nu a intervenit cu fermitate pentru a combate manifestările neconforme cu dogmele bisericii?). Se pare că, până la urmă, n-a păţit nimic, în afară de spaima de a nu fi retrogradat şi tăiat la pensie (Doamne fereşte!), dar de atunci, prevăzător, ocolea orice fel de grupuri pe care la întâlnea pe trotuar în drum către sfântul locaş. Asta e!
Morala acelor vremi: orice... minune, se plăteşte scump, măi tovarăşi!
