Copii fără copilărie
Punctele slabe ale raportului final vizau ţinuta cadrelor didactice, metodele învechite de evaluare, insuficienţa activităţilor extradidactice etc. Pentru necunoscători, analiza este una de fond şi are ca finalitate modernizarea metodelor de învăţământ, chiar dacă e greu să tragi linie între modern şi tradiţional. Reperul este unul singur: eficienţa. Cu mulţi ani în urmă, se tot vorbea de o problemă care nu se află printre sugestiile mai marilor învăţământului: supraîncărcarea programului elevului, devenit un adevărat cobai din punct de vedere al cercetării rezistenţei organismului uman. Nu sunt de vină programele, nu sunt de vină manualele! Singurii vinovaţi suntem noi, educatorii aflaţi în competiţie cu morile de vânt. Lucrezi la clasă cu un manual şi cinci auxiliare eşti mare şi în top! Are haz că eşti şi modern? Există o competiţie între disciplinele de învăţământ. Profesorii se întrec în a da cât mai mult de lucru acasă, în a lucra din cât mai multe culegeri şi materiale auxiliare, care, date la întors, se dovedesc, deseori, găunoase, făcute de cârpaci setaţi pe vânzări cu un comision de nerefuzat. De ce?
Părinţii, zero consiliaţi, intră în acest joc al dascălilor deveniţi rinoceri şi îşi supun copiii, de gimnaziu mai ales, la eforturi peste limita vârstei, din dorinţa de a nu rămâne mai prejos de prieteni, vecini sau cunoscuţi. Se ajunge până acolo încât îşi transferă copilul la o şcoală cu mai puţină concurenţă, chiar dacă este mai departe, procurându-şi astfel sămânţă de orgoliu la serviciu. Mare greşeală! Supraîncărcarea este simptomul principal al maladiilor din şcoala românească! Restul sunt poveşti de adormit copiii. Tradiţionalul şi modernul sunt concepte alunecoase. Important este cum ajungi la performanţă! Sunt moderne şi eficiente aşa-zisele proiecte cerute şcolarilor din gimnaziu şi nu numai? Trei elevi adună date de pe Internet, le printează şi le prezintă la oră. Unul butonează, iar ceilalţi doi citesc proiecţia. Toţi primesc nota 10. Eroare! Lecţia fără talentul pedagogic al educatorului este searbădă, oricâte artificii didactice s-ar folosi. Actantul principal în lecţie este profesorul care trebuie să-şi facă numărul său, având ca partener de dialog elevul!
Mai vin tineri în sistemul de învăţământ? Puţini, foarte puţini au vocaţie. Majoritatea sunt meşteşugari. Mulţi se gândesc deja să plece spre ţările calde! Acolo, desigur, toţi câinii poartă covrigii în coadă!
Ceea ce mă îngrijorează ca un credincios şi statornic slujitor al şcolii româneşti este lipsa de reacţie a directorilor de şcoli, care au uitat că obiectul activităţii lor manageriale sunt, totuşi, şcolarii, copiii fără copilărie, care trudesc din zori şi până în noapte, supravegheaţi sau nu, pentru a-şi mulţumi cât de cât părinţii. Cu ce preţ? Cu preţul sănătăţii şi al copilăriei pierdute. Cu preţul renunţării la joc şi la joacă!
Staţi de vorbă cu un copil de gimnaziu pe la şapte seara, în condiţiile în care studiază dimineaţa, când începe să-şi piardă coerenţa şi devine agitat şi nervos. Atenţie! Mulţi şcolari iau energizante şi beau cafea. Nu aş vrea să spun mai mult! Zile întregi nu mai ştiu ce înseamnă să fii copil, să te joci, să pictezi, să cânţi, să asculţi muzică, să te plimbi cu rolele, cu bicicleta etc. Se vor maturiza repede şi vom deveini o ţară de tineri bătrâni.
Îndrăzneşte cineva să numere comisiile “de lucru” dintr-o şcoală fără să izbucnescă în râs? Dacă tot sunt “fără număr”, de ce nu se gândeşte nimeni şi la o comisie care să monitorizeze volumul inacceptabil de teme date pentru acasă, teme pe care elevii le rezolvă cum pot: cu părinţii, prin telefon dictate de alţi colegi sau cu “antrenorul”, acolo unde părinţii îşi permit. Au copilărie elevii noştri? Celebrii psihologi şcolari au suficiente argumente pentru a impune mai marilor zilei să legifereze oprirea distrugerii celei mai frumoase vârste a fiinţei umane? Românii au citit se vede prea mult Odiseea şi nu scapă de blestemul Penelopei. Supraîncărcarea apasă ca o piatră de moară asupra învăţământului românesc. E o poveste fără de sfârşit. În “Istoria Oraşului Focşani”, D. F. Caian afirma cu mulţi ani în urmă:“Făcând o comparaţiune între orele de ocupaţiune ale şcolarilor şi ale altor funcţionari, se constată că şcolarul învaţă cu mintea sa în şcoală 5 ore pe zi, iar pentru studierea lecţiunilor acasă, cel puţin 4 ore, pe când un funcţionar sau un profesor nu munceşte mai mult de 6-7 ore”. Întrebare de final: şcolarii acestei ţări mai au copilărie? Vă invit să declanşăm o campanie pentru apărarea dreptului copilului la copilărie!! Se aude şi la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului?
Vasile LEFTER
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Opinii
De același autor
