Poveşti adevărate şi basme despre literatura de sertar şi disidenţi
Credeţi, cumva, că disputele Marin Preda vs. Eugen Barbu, Ioan Alexandru vs. Matei Călinescu, acelaşi Eugen Barbu vs. Eugen Jebeleanu ori între Demostene Botez şi Ioan Negoiţescu se duceau în numele vigilenţei pentru devierea de la linia literară militantă trasată de partid? Nici vorbă! La mijloc erau fie banii luaţi în avans de la Fondul Literar, în contul scrierii viitoarelor volume, fie diversele burse acordate (cu zgârcenie) unor scriitori, în SUA şi în ţări occidentale europene. În paranteză fie spus, răsfăţatul Adrian Păunescu – altminteri un talent nativ de raritate pe „ogorul” literelor române – a beneficiat de ambele favoruri: 60 000 de lei de la Fondul Literar (5 salarii minime pe economie pentru 5 muncitori, timp de 1 an) şi o bursă în America timp de 1 an (am scris în cifre, din respect pentru baba Safta). Iar bardul regimului a fost loial partidului: ce a avut de spus/scris a făcut la vedere. El nu a avut literatură de sertar, precum unii confraţi ai săi care ne-au lăsat să aşteptăm din 22 decembrie 1989 şi până astăzi (vreme de aproape un sfert de secol!) publicarea operelor proprii (nu copy paste!) ascunse, prin subsoluri, de ochii posibililor confraţi pârâcioşi. Am aşteptat în zadar! În primele luni post-decembriste, ne dăduse o oarecare speranţă poetul „Mircea, fă-te că lucrezi!”, prin publicarea volumului de poezii Moartea citeşte ziarul. Şi Moartea atât a aşteptat! În câţiva ani, Moartea în doliu, cu coasa în mână, s-a tot plictisit de chinul citirii gazetelor, a pus cruce marii majorităţi a publicaţiilor print (tipărite pe suport de hârtie) şi le-a condus pe ultimul drum; spre cimitir. Împreună cu suratele lor, editurile de carte. Că, vorba aia: carte multă nu se cere…
Lăsând ironia (amară) la o parte, breasla scriitorilor români ar trebui să recunoască, fără ocolişuri, că despre literatura de sertar au fost spuse multe baliverne. Au fost spuse puţine povestiri şi prea multe basme. Basmele aparţin celor ce vor să ne probeze că din cauza neînregimentării politice şi a cenzurii au ratat ocazia de a da românilor poezii, romane şi piese de teatru, ori scenarii teatrale şi cinematografice demne de premiile Nobel, Oscar şi Leul de Argint. Însă poveştile adevărate au atât de puţini autori, cât să-i numeri pe degetele unei singure mâini. Prima literatură de sertar adevărată care îmi vine în minte acum este Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt. Mă gândesc, apoi, la Valeriu Anania, la Alexandru Paleologu, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade, precum şi la câţiva autori, extrem de puţin cunoscuţi, care au înfundat puşcăriile din anul 1946 până la amnistia deţinuţilor politici din anul 1964, ale căror scrieri au văzut lumina tiparului abia după 1989 (Petre Ţuţea şi Alice Voinescu, de exemplu).
Disidenţi contemporani (fără literatură de sertar) avem astăzi o droaie! Care de care mai breaz şi mai viteaz după război (abolirea dictaturii). Însă în acea perioadă, de tristă amintire, mai sus menţionată, au existat şi scriitori care au avut curajul să nu ţină la sertar nimic din ceea au crezut ei că trebuie să citească tot românul. Cel mai mediatizat dintre ei este Paul Goma. A fost forţat să părăsească România. Este Virgil Tănase. Şi despre literatura lui se vorbeşte puţin. A fost Radu Gyr (autorul poeziei Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!). A plătit cu puşcăria. Au fost mulţi alţii. Nu disidenţi de câteva luni, cu prieteni prin ambasadele occidentale (foarte bine că au avut aceste relaţii!), ci disidenţi adevăraţi, cu ani grei de puşcărie în spate.
Dar scriitor nu este numai poetul, romancierul, dramaturgul sau criticul literar. Şi epigramistul este scriitor! Unii mustesc de talent. Noi l-am avut pe Al. O. (Păstorel) Teodoreanu. Era vedetă la Capşa! Avea talent cu carul, dar şi curajul pe măsură. Adversar înverşunat al proletcultiştilor! Era neîntrecut în a-i lua în vârful peniţei, încă din 1945, pe noii conducători ai ţării, ba chiar şi pe ocupanţii ei ruşi. Merită să mă opresc la câteva dintre scrierile sale. Într-o epigramă având ca ţintă alegerile parlamentare din noiembrie 1946, câştigate detaşat de PNŢ-ul condus de Iuliu Maniu, dar falsificate în mod grosolan în favoarea Frontului (Blocului) Naţional Democrat (un fel de USL de astăzi), ce avea ca siglă Soarele („Votaţi Soarele!”, scria pe afişul lipit pe toate gardurile), Păstorel a avut curajul să aştearnă pe hârtie următoarea epigramă: „Nu credeam s-ajung vreodată/ C-am să pot să fiu în stare/ C-a făcând pipi pe garduri/ Să o fac direct în …soare”. Nici primul ministru de atunci, boierul Petru Groza (câtă ciudăţenie a istoriei!; l-a avut ca naş de cununie pe marele poet Octavian Goga, fost prim ministru şi ministru al Culturii şi Cultelor) nu a scăpat de cuvintele vitriolante ale lui Păstorel. Când Groza a numit, în guvernul său, un ministru cam văcar şi analfabet (Romulus Zăroni, care se făcea de râs de câte ori rostea o propoziţie) l-a taxat de îndată: „Caligula imperator/ A făcut din cal senator./Domnul Groza, mai sinistru,/A făcut din bou ministru”. Iar când Armata Roşie s-a instalat de-a binelea pe teritoriul nostru şi a început, prin sinistrele Sovrom-uri (societăţi mixte româno-sovietice), să exploateze şi să ducă în măreaţa URSS mai toate bogăţiile României, de la petrol şi grâne până la produse de metalurgie şi cherestea, în contul despăgubirilor de război impuse prin Armistiţiul din 12 septembrie 1944, acelaşi Păstorel era prezent în gazete cu umorul lui necenzurat (încă): „Armistiţiul ne-a impus,/ Să dăm boii pentru rus/ Ca să completăm noi doza/ L-am trimis pe Petru Groza”. Sau altă producţie literară: „Câte stele sunt pe cer/ Toate pân’ la ziuă pier./ Numai una, ca o proastă/ Şade pe uzina noastră”. Se referea, desigur, la celebra stemă roşie în formă de stea amplasată pe clădirile publice din fostele ţări ale blocului sovietic. Cel mai mare epigramist român al tuturor timpurilor avea să simtă curând şi cenzura, şi mâna lungă a justiţiei socialiste. La procesul care i s-a intentat în anul 1961, pentru catrenele sale „forjate”, Păstorel nu s-a pierdut cu firea în faţa judecătorului care l-a luat la întrebări: „Cu ce te ocupi în viaţa de zi cu zi, inculpat?” Răspunsul lui Păstorel i-a închis gura judecătorului: „Eu fac epigrame, domnule preşedinte, cum face găina ouă”.
După celebra întâlnire a lui Nicolae Ceauşescu cu scriitorii, păruiala între vânătorii de favoruri din rândul breslei a continuat să se amplifice. Concomitent, a crescut exponenţial şi numărul de ode închinate conducătorului iubit. Ele au culminat cu editarea celebrului volum OMAGIU. Păruiala între scriitori („găşti” şi „gâşte literare”) continuă mai vârtos şi după masacrarea acestuia în ziua de Crăciun a anului 1989. Aş vrea să pot regreta mai târziu că am scris acest editorial, dacă ar apărea un nou volum OMAGIU consacrat însă adevăraţilor scriitori disidenţi români şi literaturii lor de sertar.
Text aparut in suplimentul "... Si, totusi, CULTURA..", editat de Ziarul de Vrancea
