Despre repere şi calitatea intelectuală a guvernanţilor
Dacă ceva a fost constant în ultimii 23 de ani aceea este frenezia cu care au fost demolate aproape toate acele puţine repere morale şi intelectuale pe care se poate sprijini o naţiune. De la Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu până la Horia Patapievici, Teodor Baconschi sau Mircea Cărtărescu. Din 1995 încoace vorbim despre "seniorul" Corneliu Coposu, dar înainte de moartea acestuia, liderul ţărănist era gratulat cu apelative greu de reprodus. După o astfel de logică un intelectual "băsist" devine un "aşa zis intelectual", nu are de fapt nici operă, umblă de regulă "după ciolan" şi oricum nu merită luat în serios din nici un punct de vedere.
Şi Varujan Vosganian a trecut prin asta. A fost îndelung ironizat în mass media pentru vina de a cânta din când în când la un pian pe care îl avea în birou. În paranteză fie spus, probabil că o bună parte dintre ceilalţi membri din executiv nu trebuie să se fi simţit prea confortabil alături de un astfel de coleg. Or, una e să fii critic, de preferat cu argumente, faţă de deciziile sale în calitate de ministru al Economiei şi cu totul altceva să iei în râs faptul că în marea de mediocritate dominantă în guvernul României, în frunte cu primul ministru, exista şi un înalt demnitar cu o remarcabilă suprafaţă intelectuală. Evident, asta nu îl valida automat ca ministru, dar sigur nu avea cum să strice. Asemănător, chiar dacă într-un alt registru, poţi să nu împărtăşeşti opiniile politice ale lui Mircea Cărtărescu, dar asta nu-ţi dă dreptul să nu îi acorzi respectul cuvenit unui scriitor de mare valoare.
Dincolo de precaritatea morală tot mai vizibilă a cabinetului Ponta, la fel de deprimantă e calitatea intelectuală a acestuia. Din acest punct de vedere acest cabinet pare să fie campion, în sens negativ, în raport cu toate guvernele din ' 90 încoace. În fapt, asistăm din acest punct de vedere la un proces de degradare continuă în timp. În general despre asta s-a vorbit mai puţin. S-a discutat mai degrabă despre competenţe, şi acelea oricum extrem de precare. Însă un ministru trebuie să fie în egală măsură şi un om de viziune, capabil să înţeleagă evoluţiile din atât de fluida lume contemporană, în stare să vorbească bine măcar o limbă străină şi să poarte o conversaţie inteligentă cu omologii săi, mai ales din Europa. Nemaivorbind de faptul că acest gen de contacte proiectează până la urmă în afară imaginea ţării. şi după asta suntem judecaţi, respectaţi sau nu, luaţi sau nu în serios. Or, hai să ne uităm prin guvernul condus de Victor Ponta. Câţi miniştri corespund, măcar într-o măsură rezonabilă, acestui portret robot?
E un rezultat direct al deteriorării calităţii intelectuale a conducerii principalelor noastre partide politice. Din acest punct de vedere e o diferenţă majoră între echipa de la vârful PNL pe vremea lui Valeriu Stoica şi Teodor Stolojan şi ceea ce vedem acum. La fel în cazul PSD. Indiferent cum îl privim dintr-o altă perspectivă pe Adrian Năstase nu suferă nici o comparaţie suprafaţa sa intelectuală cu aceea a lui Victor Ponta. Iar valul de tineri ajunşi în ultimii ani în conducerea principalelor formaţiuni politice nu a făcut decât, doar aparent paradoxal, să înrăutăţească lucrurile. Am văzut cum un soi de "politruci" tineri, mulţi dintre ei agresivi, inculţi, cu studii însăilate prin tot felul de universităţi private îndoielnice au ajuns în poziţii majore de influenţă. Or, nu e greu de ghicit, cam cu ce fel de oameni se înconjură aceştia la rândul lor! Unii vor spune, şi pe bună dreptate, că un bagaj intelectual, cultural, solid nu e deloc o garanţie a succesului în politica de vârf. ştiinţa de a lucra cu oamenii, capacităţile administrative sunt şi ele calităţi indispensabile. Din nenorocire însă, mulţi dintre oamenii politici de succes ai momentului par să ducă o lipsă cronică şi de primele şi de ultimele.
Problema de fond e aceea că elementele definitorii din politica românească actuală prefigurează o criză care se va accentua din perspectiva discuţiei de mai sus. Pe de o parte caracteristicile interne ale structurilor de partid cultivă mediocritatea şi obedienţa. Pe de alta, e tot mai vizibilă o reticenţă în creştere a oamenilor de calitate din exterior din a se implica în politică. Din cel puţin două motive. Primul e acela că prin forţa lucrurilor ei nu se pot adapta climatului cultivat în partidele politice. Al doilea pentru că au văzut cum, indiferent de bunelor lor intenţii, intrarea în viaţa publică conduce instantaneu la o descurajantă şi greu de contracarat maculare mediatică. În aceste condiţii e greu de văzut de unde ar putea veni veştile bune în viitorul previzibil.
ALEXANDRU LĂZESCU
