Atunci ne-au condamnat pe toţi la ură
Pe atunci încă mai credeam că ura este un sentiment la fel de autentic omenesc ca şi iubirea, pe atunci încă mă mai mândream cu puterea mea de a iubi. dar şi de a urî, repartizată în mod aproape egal, fără părtinire, faţă de toţi cei care meritau sau una sau alta, pe atunci încă mai trăiam acea duioasă (dubioasă?) credinţă că aici, pe pământ, fiecare trebuie răsplătit conform faptelor sale.
A trebuit să treacă atâta timp de atunci ca să-mi dau seama cât de naiv eram! Ochii mi-au fost deschişi, de fapt, de toate evenimentele petrecute în această vreme, unele chiar aici, lângă umărul meu, altele mai departe, mult mai departe, totuşi,…cât de aproape de mine…, de noi toţi.
Am început, treptat – treptat, să descifrez mecanismele psihologice ale urii, să înţeleg că toată lumea în care am trăit şi trăim este de fapt întemeiată, în cele mai intime fibre ale ei, pe aceste mecanisme, deosebirile dintre o epocă şi alta fiind strict cantitative, dar esenţa urii rămânând aceeaşi.
Ura este motorul societăţii omeneşti!
Să încercăm să ne aducem aminte ce s-a întâmplat după ce, din ură, i-am împuşcat pe cei doi tirani, desigur ca răspuns la ura îndreptată de ei atâţia ani împotriva noastră!
A urmat mai întâi ura, poate nestârnită de nimeni anume, dar care venea parcă din fondul nostru ancestral, a puterii proaspăt constituite împotriva celor care nu erau de acord cu ea: ţărănişti, liberali, regalişti, români reveniţi din exil… Toţi aceia care nu sunt cu noi sunt împotriva noastră…deci, ura aţintită asupra lor! Să-i înjurăm, să le aducem acuze pe care nu le merită, să-i alungăm din ţara aceasta a noastră, pe simplul motiv că ei n-au mâncat salam cu soia, ci au mâncat numai amara pâine a depărtării de ţară!
Apoi au venit minerii în capitală, de nu ştiu câte ori, ca să-i mustre cu bâtele pe studenţi şi pe intelectuali şi, în genere, pe toţi aceia care nu-şi iubesc ţara aşa cum ar vrea ei s-o iubească, îmbrăţişările frăţeşti s-au lăsat cu morţi şi răniţi, politicienii noştri de atunci i-au felicitat pe agresori şi i-au blamat pe cei agresaţi…, doar ura stârnită atunci, în ziua de Crăciun, trebuia continuată, nu-i aşa?
Au fost şi la Târgu Mureş nişte manifestări ale iubirii dintre români şi maghiari, care şi ele s-au lăsat cu răni şi cucuie, unii politicieni au aplaudat, alţii au dezavuat, important fiind că ei, din toate acestea, nu s-au ales nici cu răni, nici cu cucuie, ci doar cu nişte funcţii, cu nişte vile şi poate doar cu nişte pete de ură pe hainele lor orăşeneşti, care se pot spăla la maşina de curăţat a politicii.
Au venit apoi celebrele iubiri dintre ţărănişti şi pedişti, dintre penelişti şi pedişti, dintre penelişti şi pesedişti, dintre aceştia din urmă şi pedelişti, dintre orice politician şi oricare altul, doar-doar vor reuşi odată să secătuiască ţara aceasta de tot ce mai are ea de la Dumnezeu şi să determine poporul acesta să i se facă lehamite de tot şi de toate şi să plece fiecare unde va vedea cu ochii.
A venit şi marele maestru al dezbinării care putem spune că a dus ura la desăvârşire: mulţumită lui, au început să se războiască intelectualii cu muncitorii şi ţăranii, intelectualii între ei, muncitorii şi ţăranii între ei, fiecare cu fiecare... un fel de război al tuturor împotriva tuturor.
Efectele nu au întârziat să apară: rând pe rând, oamenii au început să nu mai aibă pic de încredere în politicienii lor (sau care ar fi trebuit să fie ai lor!), au urmat justiţia, administraţia publică, poliţia, încet - încet biserica… Cei care au părăsit această ţară, au făcut-o pentru că nu mai au încredere în ea! Cum să mai ai încredere într-o abstracţie situată dincolo de sufletul tău, de viaţa ta cotidiană şi de toate speranţele tale de mai bine? Cum să mai poţi iubi o realitate întemeiată pe ură şi care nu te îndeamnă decât la ură?
Atunci, în ziua aceea a Naşterii Domnului, noi poate că nici nu ne-am gândit la toate acestea: că ura, prin însăşi esenţa ei, nu poate naşte decât ură şi că singură Iubirea, aceea la care ne îndeamnă Iisus şi despre care povesteşte Apostolul Pavel, poate fi temeiul unei lumi într-adevăr durabile.
Numai că noi ne-am pierdut de mult inocenţa originară şi, chiar dacă uneori ne mai încearcă unele sentimente de simpatie, de generozitate sau de fraternitate, sfârşim prin a ne lăsa târâţi de valul omogenizator al urii.
Azi asistăm chiar la un spectacol unic, acela al urii generalizate, dintre oricine şi oricine, stârnită cu bună ştiinţă în laboratoarele cotroceniste şi răspândită la nivel naţional de mai toate găştile politice. Această ură fără precedent, răspândită la orice nivel şi chiar între toate categoriile sociale şi profesionale, este, pe de o parte, continuarea firească şi încununarea a tot ce s-a întâmplat până acum, începând cu acel însângerat Crăciun, iar, pe de altă parte, este, sau măcar ar trebui să fie, semnalul suprem că o lume întemeiată pe ură, până la urmă sfârşeşte prin a fi ea însăşi devorată chiar de această ură.
Până şi ura noastră îndreptată asupra celor care ne-au condus până mai ieri este un semn că nu prea mai sunt şanse de însănătoşire, nici pentru ei nici pentru noi.
Paul SPIRESCU
Profesor de filosofie la Liceul "Emil Botta", Paul Spirescu este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania şi autorul a şase cărţi de poeme, o prezenţă editorială şi publicistică de peste patru decenii.
Daca aveti mesaje pentru autor, va rugam sa le trimiteti pe adresa: redactia@ziaruldevrancea.ro. Va multumim!
