De ce sunt poliţiştii agresaţi în stradă?
ZDV anunţă sec: „Poliţist bătut în centrul oraşului…” Câţi poliţişti americani, japonezi, francezi etc etc. aţi auzit că sunt bătuţi în stradă de infractori? În primul rând, acolo, dacă ai ridicat mâna asupra omului legii, rişti să-ţi cânte popa „aleluia” şi în trei zile să fii ascuns la doi metri sub pământ. La noi, dacă nu-ţi place de omul legii, poţi să-i tragi două palme peste ochi, să se înveţe minte să nu te mai oprească.
Toate aceste situaţii sunt posibile la noi, datorită felului în care anumite instituţii înţeleg să aplice legea în instrumentarea acestor cazuri în care este afectată autoritatea poliţienească. Când un infractor loveşte omul legii aflat în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, cel cercetat mai amănunţit decât infractorul este chiar poliţistul care a fost ultragiat! El trebuie să dea mai multe explicaţii, mai multe declaraţii decât infractorul: dacă se afla în locul stabilit în post, dacă era echipat corespunzător, dacă avea dotarea necesară, dacă a procedat ca la carte când a legitimat persoana, dacă a somat corespunzător, dacă a folosit alte mijloace de aplanare a conflictului, dacă a scos pe gură vreun cuvânt nepotrivit, care, vezi Doamne, l-ar fi provocat pe infractor, dacă a pus cătuşele pe faţă sau pe dos, dacă l-a mângâiat cumva pe agresor cu ocazia imobilizării. Dacă a folosit arma din dotare să-l ferească sfântul, că vine IGP-ul şi îl cercetează de îi merg fulgii: cum a folosit-o, dacă a somat regulamentar, dacă a tras în sus, în jos, în lateral etc etc.
E clar că la atâtea întrebări este imposibil să nu fi greşit pe undeva, cât de puţin, că doar nu e robot, mai ales, luând în considerare învălmăşeala şi rapiditatea situaţiei de la acel moment. E ca în cazul legitimei apărări, unde legea spune că „intensitatea apărării nu trebuie să depăşească intensitatea atacului infractorului” ca să nu cumva să depăşeşti limitele legitimei apărări: dacă noaptea îţi intră cineva în proprietate cu un cuţit asupra lui, nu ai voie să tragi cu arma, sau să foloseşti alte mijloace. Mai întâi te interesezi cu ce a venit infractorul asupra lui. Trebuie să ai grijă ca lama cuţitului tău să nu fie mai lungă decât a intrusului, că rişti să faci puşcărie. Cum faci asta, nu ştiu să vă spun! Poate îl rogi frumos pe infractor să se oprească puţin din acţiune ca să măsori mai întâi armele albe pregătite pentru luptă.
Revenind la poliţistul nostru, ne mai mirăm de ce, în unele cazuri, aceştia acţionează timorat, fără destulă hotărâre, mai ales când situaţia impune o astfel de atitudine. Decât să treacă prin atâtea cercetări, mai bine evită din start să folosească forţa atunci când se impune şi lasă infractorul să-l pocnească peste ochi, aşa cum s-a întâmplat la Odobeşti!
Infractorii văd şi ei acest lucru şi de asta au prins curaj, rezultând cazuri precum cel descris în ziarul nostru. Dacă veţi întreba poliţiştii activi de ce sunt agresaţi în stradă, cu siguranţă nu vor spune aceste motive, pentru că ar putea suporta repercusiuni din partea instituţiei şi ar fi riscant pentru ei. Să nu uităm totuşi că Poliţia este un organ coercitiv, care poate folosi, în condiţiile legii, mijloacele din dotare pentru restabilirea ordinii publice alături de Jandarmerie şi alte instituţii. Dacă poliţistul va fi găsit vinovat pentru greşelile sale în folosirea mijloacelor din dotare asupra unui infractor care l-a atacat, atunci el va suporta rigorile legii sau chiar poate fi destituit din Politie, rămânând în unele situaţii fără serviciu. Aici este o mare dramă a profesiei de poliţist: excesul de zel, conştientizarea datoriei şi acţiunea poliţistului pentru detensionarea situaţiei de conflict cu un infractor are un final necorespunzător cu realitatea şi cerinţele momentului! Infractorul îşi urmează liniştit cursul său în instanţă, beneficiind şi de clemenţă, până la urmă, pentru faptul că poliţistul a greşit în momentul intervenţiei, aceasta fiind o circumstanţă atenuantă favorabilă lui în stabilirea pedepsei.
Dacă mergem mai departe, ajungem şi la drama poliţistului care a fost înlăturat din sistem în urma folosirii armamentului sau a altor mijloace din dotare. Acesta va fi lipsit total de apărare, deoarece instituţia Poliţiei îl abandonează în totalitate, îl tratează ca şi cum el nu ar fi fost vreodată salariatul său. Rămâne să se apere singur în faţa judecăţii şi, de multe ori, mult mai grav, în faţa acţiunilor familiei infractorului asupra căruia a tras, care-i ameninţă copiii sau familia.
Deşi au fost trase mai multe semnale de alarmă de către sindicatele din sistem cu privire la acest aspect, nimeni nu pare să rezolve problema oamenilor legii care, la un moment dat, au slujit conştiincios şi cu mult curaj acest minister şi care după un asemenea caz se văd abandonaţi în faţa tuturor.
De aici se naşte întrebarea firească: merită să lucrezi în Poliţie şi să acţionezi cu zel şi cu toată puterea legală faţă de infractorii periculoşi, sau este riscant să o faci, cu gândul la familia şi la copiii tăi? Ştiu, cineva ar spune că singuri şi-au ales această meserie cu riscuri. Nimic mai adevărat! Dar, cel puţin, aceste riscuri să vină doar din partea infractorilor, nu şi din partea statului şi a Ministerului care i-a angajat şi i-a folosit pentru a-şi îndeplini atribuţiile conferite de lege, fără a le asigura minimul de siguranţă şi apărare în anumite situaţii precum cele descrise mai sus.
Gheorghiţă MOCANU
Comisarul şef în rezervă Gheorghita Mocanu a lucrat ani de zile în cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Vrancea, la Serviciul Economic şi la Investigaţii Criminale.Gheorghiţă Mocanu este scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania
.