Opinii

Despre gropi. Mai mari, mai mici...

Nu ştiu care psihologi au ajuns la concluzia că starea psihică într-o viaţă de om are formă de „U”: punctele de sus de pe cele două laturi ale literei, unde ne simţim bine, optimişti şi fericiţi, corespund vârstelor de 20, respectiv 70 de ani, iar partea de jos a literei, groapa, unde te mănâncă pesimismul, corespunde vârstei de 40 de ani. Cu alte cuvinte, pleci la drum în formă maximă, cazi psihic pe la mijlocul vieţii, apoi îţi revii.

 Probabil că la 20 de ani eşti fericit cam ca prostu’, habar n-ai cu ce se mănâncă viaţa asta şi, în plus, eşti convins că moartea-i numai pentru boşorogii ăia de-i vezi în baston.
La 70 de ani ai o stare de bine pentru că ţi-ai aşezat lucrurile, te uiţi la ce-ai realizat într-o viaţă de om, acum ştii sigur că moartea este şi pentru tine, nu numai pentru boşorogii de 100 de ani, dar cel mai probabil ai o stare de bine pentru că ai AJUNS la vârsta asta, ai păcălit destinul, cum s-ar spune, i-ai îngropat pe mulţi, eşti, statistic, un fel de supravieţuitor. Un fel de ales al destinului.
La 40 de ani eşti jos. Atunci ai un şoc psihologic. Îţi spui: Dumnezeule, am ajuns la jumătatea vieţii!! De fapt te minţi şi nici măcar nu realizezi, nu ai cum să ştii că o să trăieşti 80 de ani…
De la vârsta asta începi să VEZI că există boli, că există oameni care mor, până atunci ai fost orb. Îndoiala şi frica încep să încolţească în suflet.
Dar dacă eşti un tip citit ca mine, care-a descoperit într-un tabloid că-i natural ca la 40 de ani să fii la pământ din punct de vedere psihic, nu intri foarte tare în panică, aştepţi liniştit să treci de vârsta critică. Şi aştepţi…şi aştepţi…42…43…şi anii trec…45…
De ce nu se întâmplă nimic!?
Dacă facem analogie cu energia potenţială din fizică şi vom asemăna starea noastră psihică cu o bilă aflată pe fundul unui vas semisferic (aproximativul nostru „U”), vom constata că bila se află într-un perfect echilibru stabil. Dacă deplasăm bila din poziţia de echilibru încercând s-o facem să urce latura literei, aceasta revine pe fundul vasului, în poziţie iniţială.
Deci îţi trebuie energie nu glumă să urci panta aia, să strici echilibrul… Şi începi s-o cauţi, fiecare după cum se pricepe!
De exemplu, afli că atunci când faci sport, creierul eliberează în corp nişte substanţe numite endomorfine care-ţi dau o senzaţie de bine. Şi atunci te apuci de fotbal din greu pentru a te urni din groapa aia nenorocită. Corpului, cât mai multe endomorfine! Îţi dai sufletul pe teren, poate, poate… Dar vai, genunchii tăi nu au aflat de planul tău magnific… Şi te lasă…Treci pe tenis de câmp, la fel de horătât! La fel de hotărât reacţionează şi cotul tău, care va face epicondilită. Contraataci printr-o vizită la magazinul ortopedic pentru a-ţi lua o cotieră medicală, dar - o nouă lovitură- nu mai vezi scrisul mic de pe etichetă, mâinile tale au ajuns brusc mai mici decât distanţa optimă de la care ai desluşi literele. Degeaba îndepărtezi eticheta de tine, literele se încăpăţânează să rămână în ceaţă.
Te simţi încolţit.
Încerci să mergi mai departe. Te dai cu alifii, iei pastile antiimflamatorii, antrenamentul şi pregătirea pentru efort durează mai mult decât meciul în sine, asta e, plăteşti preţul endomorfinelor, preţul fericirii, preţul ieşirii din groapă!
Nu mai faci analiza colesterolului ca să nu te enervezi inutil, renunţi să mai planifici cheltuielile pentru că, oricum, niciodată n-o nimereşti, mereu apar neprevăzute, asculţi placid un şef pus politic care-ţi explică cum stă treaba cu managementul profesionist, nu intri în panică din cauza posibilităţii ca vreun diabet rătăcit să te ţină departe de un şpriţ rece atunci când socializezi.
Şi încet, încet, începi să urci panta.
Închipuiţi-vă însă ce greu este pentru un om aflat în nenorocita aia de groapă să-i mai pui încă o greutate pe umeri, o boală grea de exemplu. Aici nu mai e vorba de endomorfine, de ignorare sau optimism moderat. Îţi trebuie mult curaj şi multă determinare ca să urci panta! Şi de multă credinţă, cred…
Măcar de-am învăţa de la aceşti oameni să nu ne mai plângem de mica noastră groapă zilnică, de tot felul de nimicuri, să fim fericiţi cu genunchii, cu coatele, cu ochii şi colesterolul nostru.
Să fim, domle, fericiţi ca la 70 de ani, indiferent de câţi ani am avea… peste 40, desigur!

 

Rareş Chinescu

---