Opinii

1 Mai - Blasfemie un pic muncitorească şi deloc proletară

Motto: Soţietatea noastră dar, noi, ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face de loc în ţara noastră! (I. L. Caragiale - O scrisoare pierdută) Astfel abera Nae Caţavencu, electoral şi bombastic, în piesa lui Caragiale, iar urmaşii săi politici îl imită, ori de câte ori pot, pe la diferite Antene sau Realităţi. Vor face asta şi astăzi şi sigur vor aduce vorba de „crearea de locuri de muncă”, pentru că ce sărbătorim noi azi dacă nu munca, travaliul, etc.?. Sau muncitorii, proletariatul, nici nu mai ştiu...

Unii vă vor plânge un pic de milă, alţii vor încerca să vă convingă că aţi fi fost deja morţi dacă nu erau ei înţelepţi, patrioţi şi bine intenţionaţi. Să nu-i credeţi şi să nu vă puneţi nădejdea în ei. Imediat ce vor scăpa de strânsoarea lavalierei din studioul lui Guşă/Voiculescu/Ghiţă îşi vor vedea de cumetria lor mafiotă pe care au botezat-o „bună guvernare” şi vor uita de existenţa şi necazurile voastre. Da’ mai bine stingeţi televizorul, bucuraţi-vă de copii şi soare şi beţi o bere, că tot ziceam că e sărbătoare azi.
Despre sărbătorita zilei – munca - s-a vorbit încă de la alungarea primilor oameni din paradis („Cu sudoarea frunţii îţi vei câştiga pâinea ta!” tuna Creatorul către creaturile ingrate şi neascultătoare). Şi a fost tot aşa mii de ani, un fel de pedeapsă divină pentru păcatul originar, pană cand au hotărat Marx şi urmaşii lui ideologici că munca e de fapt un privilegiu şi trebuie glorificată. Iar muncitorul (urmat la o distanţă respectuoasă de ţăran şi la una şi mai umilă de intelectual), este „crème de la crème”, reprezentantul cel mai evoluat al speciei umane şi fatalmente destinat să conducă lumea. Başca să remodeleze istoria. Alte capete luminate trăitoare în Europa Centrală pe la mijlocul secolului trecut au decretat că munca te face liber în timp ce vieţuieşti în spatele sârmei ghimpate şi uşă-n uşă cu camera de gazare.
În rest, în răstimpuri mai libere de ideologii şi de „isme”, lumea şi-a văzut de treabă. Care şi cum s-a priceput şi cum l-a tras inima. Cei mai de la nord şi mai ataşaţi preceptelor lutherane au trudit mai temeinic, mai cu spor, poate mai încruntaţi, dar cu un spirit etic mai solid, în timp ce meridionalii, ceva mai ortodocşi şi contemplativi, lent, cu sieste mai lungi şi, în general, mai „după ureche”. Că una sau cealaltă abordare a aceluiaşi concept e mai sănătoasă, nu e treaba noastră să stabilim. Pană la urmă e o chestie de alegere, de cultură şi poate şi de climat. Una e să munceşti pe un şantier scandinav în august, cand afară sunt 18-20 grade, şi alta la Slobozia, la 35 sau 40. Într-un fel este să lucrezi în Japonia, unde munca e onoare şi devotamentul faţă de angajator sacru, şi în alt fel e să fii salariat la nu ştiu ce instituţie guvernamentală din Bucureşti cu nume lung şi fără noimă sau, să zicem, la Căile Ferate Române. Aici o entitate imaginară care se cheamă Stat are grijă să nu-ţi pierzi slujba jalnică şi inutilă, iar tu n-ai decât să te uiţi la ceas aşteptând să vină ora 3 sau, eventual, să te rogi să fie o cursă plină de călători fără bilet care să-ţi umple porthartul cu bancnote de un leu.

Mai ştim că perspectiva asupra muncii pentru cel care are o slujbă, mai bună sau mai rea, este dramatic diferită faţă de a celui care caută şi nu găseşte. E greu să filosofezi adânc despre conceptul de muncă atunci cand, mai tânăr sau mai bătrân fiind, ţi-ai dori să munceşti pentru pâinea zilnică, dar nişte nenorociţi de termeni cum ar fi „recesiune” sau „criză” au făcut ca tarabele din „piaţa muncii” să fie dezolant de goale. Sau când puţinul din aceeaşi piaţă este fie peste ce poţi tu, fie mult sub ce ţi-ai dori.
Dincolo de toate acestea trebuie să admitem că latura noastră păcătoasă şi stupidă ne-a adus în punctul unde, mulţi dintre noi, victime ale publicităţii şi ale propriei vanităţi, muncim pentru a cumpăra chestii care nu ne trebuie de fapt. Sau ca să construim o casă un pic mai mare decât a vecinului ori să mergem după pătrunjel cu un SUV măcar cu un pol mai scump. Şi, în final, ca să putem plăti dobânzi la nişte bănci ce profită de prostia noastră entuziastă care ne-a lovit exact în secunda în care am semnat pentru creditul acela „atât de avantajos şi croit exact pe măsura noastră”!.
Şi dacă tot am stabilit că atitudinea şi poziţionarea noastră faţă de muncă e atât de relativă, să încheiem într-o notă la fel de ambiguă şi să spunem că munca este, pe de o parte, dispreţuită pe nedrept de oameni care vor şi chiar au bani din furt, înşelătorii şi alte surse la fel de „legitime”, iar pe de altă parte, supraevaluată de cei care-şi fac din aceasta aproape o religie, uitând că există viaţă şi dincolo de muncă, de bani şi de obiecte adunate compulsiv. Sau mai ales dincolo de toate astea. În rest, standardele ni le stabilim singuri, iar măsura sau excesul sunt, ca în orice altceva, proba înţelepciunii sau a nebuniei fiecăruia dintre noi.
De aceea zic că, astăzi, mai bine sărbătorim primăvara asta frumoasă decât munca antipatică sau muncitorii care, oricum, s-au împuţinat drastic.

 

---