Oare de ce tac românii?
Şi românii au tăcut! Învăţaseră pesemne, pe propria lor piele, zicala idioată că „tăcerea e de aur”, astfel încât şi-au creat obişnuinţa de a vorbi numai în şoaptă, pe la colţuri şi, mai ales, asigurându-se de o deplină conspirativitate.
Au tăcut şi când aşa, în toiul nopţii, dintr-o dată, începuseră să năvălească pe la casele lor nişte maşini negre ca smoala, să-i ridice fără motive din paturile lor şi să-i ducă în locuri pe atunci de nimeni cunoscute, de unde mulţi dintre ei nu s-au mai întors niciodată. Aceia, puţini la număr, care au avut curajul să vorbescă, au simţit şi ei din plin, dureros, cât de costisitor poate fi un asemenea gest. Şi au plătit, cu libertatea sau chiar cu propria lor viaţă. Au învăţat astfel că, într-o asemenea lume întoarsă pe dos, preţul libertăţii poate fi însăşi propria libertate, după cum preţul vieţii autentice poate fi însăşi propria lor viaţă.
Şi au început să tacă şi mai abitir! Până într-o iarnă dinaintea Naşterii Domnului când...”mămăliga a explodat”.
Nici acum, la mai bine de două decenii distanţă, nu avem date certe legate de adevărata contribuţie a românilor în acele împrejurări. Umblă zvonul că abia atunci au catadicsit americanii să vină, doar că sub o cu totul altă formă, mult mai voalată, şi din cu totul alte raţiuni, decât ajutorarea năpăstuitului popor român. Ceea ce avea să se vadă abia ceva mai târziu.
Cert este că atunci, după atâta amar de tăcere şi resemnare, românii au hotărât să nu mai tacă. Pentru foarte puţină vreme, ce-i drept, până când mecanismele secrete ale stăpânirii şi-au întins din nou lanţurile nevăzute asupra lor. O infinitate de fire invizibile care îi determină să-şi plece capetele şi ... să tacă: tăierea drastică a salariilor şi pensiilor, reducerea ameninţătoare a numărului locurilor de muncă, ascultarea telefoanelor şi violarea fără precedent a intimităţii şi identităţii personale. Dar, poate lucrul cel mai grav, uciderea cu bună ştiinţă a oricărei speranţe: un viitor incert, cenuşiu, mohorât.
Tinerii aleg să plece oriunde, numai aici să nu mai rămână; bătrânii aşteaptă cu încredere şi nerăbdare să ”dispară din sistem, pe cale naturală”; alţii, din ce în ce mai mulţi, aleg să se sinucidă. Binefacerile democraţiei originale româneşti!
Astăzi, după mai bine de două decenii, putem spune că românii au reînvăţat să tacă. Tac la unison, chiar şi atunci când constată că voturile lor nu mai contează, chiar şi atunci când sunt vânaţi şi ameninţaţi pe simplul motiv că s-au prezentat la vot.
Românii tac pentru că simt că altcineva din afara ţării dirijează propria lor viaţă: ca un fel de destin inexorabil asupra căruia ei nu pot avea nicio influenţă.
Tac şi se retrag treptat de la masa de joc: cărţile sunt măsluite şi adevăratul măsluitor nu se află pe aici printre noi.
Astfel încât, n-ar trebui să mai mire pe nimeni dacă, în curând, procesele noastre electorale se vor strămuta şi se vor desfăşura, de data aceasta chiar la vedere, în vreo altă ţară de prin vestul Europei. Până la urmă, ce importanţă mai are un popor, prin comparaţie cu „binele universal”? Mai ales dacă nimeni nu opune nici măcar cea mai mică rezistenţă: cine nu se opune, înseamnă că acceptă!
Dar poporul român ştie să tacă aşa de frumos, aşa de semnificativ, nu-i aşa?
Paul SPIRESCU
Profesor de filosofie la Liceul "Emil Botta", Paul Spirescu este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania şi autorul a cinci cărţi de poeme, o prezenţă editorială şi publicistică de peste patru decenii.