Ce-am avut şi ce-am pierdut?
Aveau vreme, bag seamă! Marea şi fascinanta civilizaţie europeană se ţinea încă departe de ei, permiţându-le să ardă gazul de pomană, să vorbească vorbe şi să se hlizească unii la alţii ca nerozii şi menţinându-i, într-un fel sau altul, la stadiul de semi-primitivism pre-european. Grele vremuri!
Pe vremea copilăriei şi tinereţii mele, magazinul se mai numea încă magazin sau băcănie, restaurantul se numea bodegă sau bufet sau birt, pe Ion îl strigam “Ioane” şi nu “John”, copiii se jucau vara cu cercul sau de-a hoţii şi gardiştii iar iarna se dădeau cu săniuţa pe dealuri sau cu schiurile făcute din doagele butoaielor găsite prin curte. Toată ziua era a lor: dacă le era foame, mâncau fructe sălbatice, dacă le era sete beau apă de prin pârâuri sau mâncau pur şi simplu zăpadă, fără să le treacă prin minte că s-ar putea îmbolnăvi cumva din pricina aceasta.
Pe vremea copilăriei mele, până şi bolile erau mai puţine.
Când se duceau la şcoală, copiii învăţau şi ei acolo nişte adevăruri simple, destinate unor copii cu adevărat simpli, nu unor odrasle de felurite vedete: cum ar fi, bunăoară, teorema lui Thales, ori oceanele şi mările lumii, ori munţii, ori ţările cu capitalele lor cu tot. Învăţau, nu-şi formau competenţe, vorbeau, nu comunicau, se împrieteneau, nu socializau. Uneori, prin recreaţii, se mai şi încăierau unii cu alţii, rapid dar aplicat, ca nu cumva să afle părinţii sau profesorii de chestia aceasta, ca să o mai fure încă o dată. Totul, dar chiar totul se ştergea cu buretele în doar câteva minute, fără ca cineva să ajungă să se scandalizeze.
Pe vremea copilăriei mele, cuvântul ură părea că lipseşte din dicţionare. Copiii se mai cafteau unii cu alţii doar aşa, de amorul artei, ca să-şi dovedească ei cât de forţoşi sunt, apoi, în doar câteva minute, uitau totul; întocmai părinţilor lor, care se certau cu vecinii peste gard, pentru ca seara să se împace la bodegă, la o cinzeacă de rachiu.
Este drept că părinţii încă îşi mai ciufuleau copiii neascultători, fără a fi consideraţi şi trataţi pentru aceasta ca nişte adevăraţi infractori, e drept că şcoala încă mai era considerată a fi adevărata biserică a spiritului, după cum biserica – adevărata şcoală a sufletului.
Profesorul şi învăţătorul erau consideraţi profesor şi învăţător şi nu prăpăditul ăla cu hainele cârpite şi cu pantofii rupţi în talpă.
Este drept că, în primitivismul lor genuin, oamenii încă mai ştiau ce înseamnă respectul, omenia şi onoarea şi încă nu aflaseră ce înseamnă trădarea, bârfa, furtişagul şi profitul cu orice preţ, chiar cu preţul călcării peste cadavre.
În vremurile acelea, aproape imemoriale, copiii încă mai citeau poveşti de Andersen ori de Fraţii Grimm, încă mai vărsau lacrimi înduioşate când citeau Puiul lui Brătescu – Voineşti, încă mai visau să ajungă învăţători, preoţi, scriitori, savanţi şi nu parlamentari sau oameni de afaceri. Nu mâncau shaorma ori Big Mac, ci roşii şi castraveţi din grădina proprie, ori de la magazinul care încă se mai numea magazin, nu visau maşini de fiţe, nici telefon mobil, nu se drogau, nu-şi luau în zeflemea părinţii, străbunii, istoria şi neamul.
Pe vremea copilăriei mele nici măcar nu auzisem de examene şcolare fraudate, de profesori şpăgari sau analfabeţi, de preoţi fără Dumnezeu, de medici criminali şi puşi doar pe îmbuibarea propriei lor anatomo-fiziologii sau de studenţi care nici măcar nu ştiu să ţină creionul în mână.
Dar se făcuse imperios nevoie să vină o altă lume.
Şi iată că a venit!
Profesor de filosofie la Liceul "Emil Botta", Paul Spirescu este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania şi autorul a cinci cărţi de poeme, o prezenţă editorială şi publicistică de peste patru decenii.