Noi şi “morile de vânt”
Românii au preluat productiv sintagma “te lupţi cu morile de vânt”, devenită celebră prin Cervantes, autorul unuia dintre cele mai frumoase romane cavalereşti, ”Don Quijote de la Mancha”. Protagonistul este un cavaler întârziat care pleacă în căutarea aventurii galante, pledând pentru dreptate şi libertatea individului. Octavian Paler vedea în don Quijote „un nebun patentat”, animat de iluzia că va reuşi, indiferent de numărul eşecurilor.
Întâlnirea morilor de vânt a devenit reper pentru inutilitatea zbaterii omeneşti. Căutând adversari pe care să-i răpună, don Quijote zăreşte vreo treizeci-patruzeci de mori de vânt în care vede nişte uriaşi numai buni pentru a-şi etala calităţile eroice. Lucid, pragmatic, Sancho Panza, scutierul cavalerului, îl avertizează plin de respect că în faţa lor sunt doar nişte mori de vânt. A te lupta cu morile de vânt înseamnă a accepta de la început eşecul. Morile puse în mişcare de vânt nu pot fi răpuse cu spada. Cel care luptă cu morile de vânt e lovit mereu de aripile morii, iar forţa vântului îl va arunca mereu înapoi. Ca români trăitori în epoca globalizării, putem alege între a fi asemenea lui don Quijote sau a fi de partea lui Sancho.
Suntem puşi să optăm pentru speranţă sau să acceptăm tina, ceea ce ne este dat. Putem opta pentru fineţe, gingăşie, delicateţe, ingeniozitate sau pentru grosolan, banal, trai searbăd.
Dacă de fiecare dată când vom fi loviţi, jigniţi, sărăciţi, batjocoriţi, nedreptăţiţi, ne vom ascunde în spatele “morilor de vânt”, renunţând la luptă, înseamnă că într-adevăr îndemnul bravului don Quijote de a o lua mereu de la început rămâne doar într-o pagină de carte. Când cineva se ascunde sub umbrela „Nu mă pot lupta cu morile de vânt”, va rămâne toată viaţa un Sancho şi nu va putea spune niciodată că este un hidalgo, adică „hijo de algo”, fiul unui om care a fost cineva. Alegeţi!
Vasile LEFTER