Opinii

Cum e să-i judeci pe alţii

Există pe lume, mai ales în perioadele neclare ale dezvoltării unei societăţi, anumiţi indivizi care se cred îndreptăţiţi să acuze sau să blameze. Uneori pentru fapte de-a dreptul imaginare. Având şi o oarecare putere (politică sau administrativă) te-au declarat, fără drept de apel, vinovat. Şi asta doar pentru simplul fapt că le-a spus lor cineva, care, la rândul lui, auzise de la altcineva … sau pentru că, pur şi simplu, le stai în cale.

Este oare posibil să judeci un om numai după aparenţe sau după impresiile tale de moment? Când, după câte ne spune experienţa omenirii, trăieşti cu omul în casă 40-50 de ani şi, la sfârşit, îţi dai seama că nu l-ai cunoscut, că nu l-ai iubit şi nici apreciat? Acestea se întâmplă - poate -  din cauză că făptura umană incumbă taine pe care nu le putem bănui.
Stă în măsura noastră să distingem partea luminoasă de întunericul din om? Putem judeca obiectiv? Dar cine ne dă dreptul să judecăm crunt pe alţii când nu ne cunoaştem nici propriile fapte?
Nu zicem să trecem peste atrocităţi şi anomalii fără să încercăm evitarea sau îndreptarea lor. Însă fără acele atât de periculoase judecăţi definitive: eşti un criminal, eşti un prost, eşti un odios etc.
  Dacă am cita pilda lui Iisus “care dintre voi este fără de păcat să arunce cel dintâi piatra”, am constata că nimeni, într-adevăr, nu este atât de nevinovat, încât să-şi aroge o asprime de neînţeles. Şi  nici n-am văzut în zilele noastre, din nefericire, pe nimeni care să-şi fi turnat cenuşă pe cap, să-şi manifeste regretul pentru faptele anterioare sau  - de ce nu? – pentru cele viitoare.
Dacă un judecător ar fi pus în situaţia de a se autojudeca, sunt sigur că ar găsi mii de scuze greşelilor lui. Vă întrebaţi cum de e posibilă atâta subiectivitate? Pentru că suntem oameni şi “ nimic din ce-i omenesc nu ne este străin”. Însă cei ce sunt numiţi sau se cred meniţi să judece trebuie să fie mai presus de mizeriile sufletului şi ale trupului muritorilor de rând, mai presus de tranziţie, de familiuţe, de interese…
    Înţelepţii au recunoscut întotdeauna că omul nu poate să facă decât ce-i omeneşte posibil, de cele mai multe ori nici atât. Ideal ar fi – unde mai găseşti astăzi idealul? – ca acela care are rolul de a judeca, în diferite împrejurări, pe alţii, să o facă de la înălţimea ştiinţei şi experienţei sale de viaţă în primul rând, şi, în al doilea rând, să nu aibă în spate nici un partid politic de pe platforma căruia să-şi dea verdictele.
    În acest timp, noi, cei mulţi, n-avem decât să observăm luciditatea şi obiectivitatea judecătorilor, să credem că omul este perfectibil, şi chiar să-l îndemnăm spre aceasta, să mai sperăm că judecătorii de conjunctură vor dispărea şi le vor lua locul aceia fără pată, să ne luptăm cu noi şi cu alţii pentru a deveni mai buni, mai corecţi…

Director al revistei "Salonul Literar" si profesor de limba şi literatura romană de peste 30 de ani  Culiţă Uşurelu s-a remarcat prin romanele sale despre şcoala romanească, "Profesorii (suplinind au dobindit)" sau "Cersetori în Loden", aparute în ultimii ani.

---