România, după 23 de ani…
Doar la 1848 s-a mai făcut caz de revoluţie (care a căzut; spre deosebire de Revoluţia din 1989, înfloritoare) şi de revoluţionari, de „participanţi la revoluţie” (unul dintre ei, poetul Dimitrie Bolintineanu, a fost ministru de externe şi ministru al cultelor, târziu, după revoluţie, în 1859, la unirea principatelor; apropo, Bolintineanu a murit la… 23 de ani de la revoluţia din 1848, bolnav, sărac şi uitat de toţi). Las la o parte morţii Revoluţiei din Decembrie 1989, prea mulţi, fie şi pentru o ţară de la marginea Europei civilizate (numai revoluţiile din lumea arabă au mai provocat atâţia morţi; ce le leagă, sunt tiraniile). Prea mulţi dintre români (oficial, trei milioane) şi-au câştigat libertatea cu preţul emigrării, pentru a deveni sclavi în Occident, acceptând cele mai umilitoare locuri de muncă, în România murind de foame. În cei 23 de ani am conştientizat că nivelul de trai s-a deteriorat constant pentru marea majoritate a românilor. Sigur, a apărut şi o pătură a îmbogăţiţilor cu orice preţ, milionari în euro (miliardari în lei), după modelul sud-american al ţărilor eliberate de dictatori şi pauperizate de urmaşii lor, votaţi de popor să-i conducă (la noi, postcomunişti şi post-securişti; sistemul ticăloşit românesc funcţionează încă perfect, e la putere aceeaşi încrengătură a mafiei politice perpetuate de dinainte de Revoluţie, cei ajunşi în funcţii înalte de stat sunt „acoperiţi” ai serviciilor secrete, care sunt şantajaţi cu dosarele de cadre de la PCR şi de la Securitate, sau sunt fii şi rude prin alianţă ale lor – toţi servesc exclusiv interesele acestei mafii; s-a început cu epoca Iliescu şi se încheie cu epoca Băsescu, cu doi preşedinţi de ţară care au servit PCR şi Securitatea, foşti nomenclaturişti ai dictatorului Ceauşescu, care au infectat funest clasa politică; nu degeaba nici azi nu a fost votată o lege a lustraţiei, care să aibă acces la toate dosarele; e incredibil că şi azi avem zeci de mii de dosare care nu pot fi date de gol, oficial, fiindcă pun în pericol „securitatea naţională”; aceste dosare asigurând rezerva celor ce sunt puşi să ne conducă, în toate domeniile).
„23 de ani pierduţi în istorie”
23 de ani de sacrificiu, pe altarul „democraţiei”, de această dată (după alţi 23 de ani sacrificaţi pe altarul „socialismului multilateral dezvoltat” ceauşist). Am schimbat stânga şi dreapta la guvernare degeaba (nici măcar momentele de dezvoltare economică înregistrate sub guvernarea de stânga a lui Adrian Năstase şi de dreapta a lui Călin Popescu Tăriceanu nu ne-au dus nicăieri, după ce am avut de îndurat mizeriile guvernărilor lui Văcăroiu şi Boc – ultimul, ajuns la extrem, cu măsuri de austeritate dictate de Băsescu, care au pus în aplicare cinismul de tip asiatic, fără nici o legătură cu demnitatea europeană), „statul social după model apusean” a polarizat dramatic societatea în România, doar.
23 de ani de singurătate şi tristeţe, pierduţi în istorie, de pe urma cărora cu ce ne-am ales? Totul e subfinanţat în România. Am ajuns să trăim din împrumuturi (interne şi externe: Băsescu a dat lovitura, împrumutând zeci de miliarde de euro, care au fost tocate şi nu ştie nimeni pe ce anume, doar să fie ţinut cursul de schimb sub control?). Mediocritatea şi incompetenţa, acoperite politic, au ocupat România. Valoarea nu mai contează (nici în cultură; o cultură ignorată pe plan internaţional). Totul se deprofesionalizează. Până şi gradele militare (în Armată sau în Poliţie-Jandarmerie, sau în servicii secrete) au fost ridiculizate. Educaţia (despre Cercetare nici nu merită să pomenim, e la pământ) şi Sănătatea au ajuns bătaia de joc a tuturor regimurilor postcomuniste. Nu mai avem nici măcar avioane militare de apărare în dotare, dar ne trimitem soldaţii să moară sau să se schilodească în Afganistan (numai aşa ne obligăm să le dăm un salariu mai mare militarilor) – personal, mă mir că mai reuşim să ne păstram unitatea statală, în condiţiile în care ungurii vorbesc de separatism teritorial de la Revoluţie încoace. Ne amăgim cu integrarea europeană şi intrarea în NATO (pierzându-ne identitatea politică şi bună parte din suveranitate; trăim cu senzaţia că suntem o ţară de mâna a doua şi că suntem înjosiţi de Marile Puteri), dar o ducem tot mai prost, pe toate planurile, din păcate, asta şi fiindcă nu avem în continuare noroc de conducători de ţară.
„Un an infernal sub aspect politic, economic şi social”
La fiecare ciclu electoral ne amăgim că-i alegem pe cei mai buni şi ne trezim că i-am ales pe cei mai proşti şi ne resemnăm că n-avem de unde lua alţii, defilăm cu ce avem, fie şi cu penali, cu foşti securişti sau foşti activişti PCR-UTC şi cu „neamuri proaste”. La ţară, în majoritatea satelor, se trăieşte „ca în evul mediu”, cu apă de la fântâna din drum, de departe, fără apă curentă şi cu closetul în fundul grădinii, fără canalizare, într-o sărăcie cruntă. Oraşele nu mai au industrie şi locurile de muncă au ajuns un vis – motiv de depopulare. Din 22 de milioane de români la Revoluţie, abia dacă mai avem 19 milioane de români recenzaţi acasă. Românii trăiesc în majoritate de azi pe mâine. Nu vă uitaţi la vilele de la marginea oraşelor şi satelor, nu sunt ridicate din salarii româneşti, ele aparţin celor plecaţi din ţară (la munci umilitoare) şi celor din pătura îmbogăţiţilor de după Revoluţie, mai mult sau mai puţin cinstit (dar în capitalism nu are importanţă asta, hoţul e cinstit dacă e neprins şi condamnat), mizându-se la scară naţională îndeosebi pe evaziunea fiscală. N-avem o clasă mijlocie (o nouă burghezie) care să echilibreze balanţa socială. Avem prea mulţi „excluşi social”. Protecţia socială nu mai acoperă dezastrul moral postcomunist. Tremurăm deja de frică, pe termen scurt, că n-or să mai fie bani publici pentru plata pensiilor (care sunt cele mai mici din Uniunea Europeană, asemenea salariilor). Cei ce reuşesc să-şi petreacă o vacanţă în ţară sau în străinătate au ajuns să fie invidiaţi, „România merge într-o direcţie greşită”.
După 23 de ani de „democraţie” capitalistă sau postindustrială, românii se resimt. Nu tocmai întâmplător în 2012 au ieşit în stradă să-şi ceară drepturile, să-şi recapete respectul faţă de ei înşişi. A fost un an, acesta, al 23-lea de la Revoluţie, infernal sub aspect politic (dar şi economic şi social), cu trei chemări la urne (la alegerile locale, câştigate de PSD şi PNL-PC, reunite cu spor în USL; apoi, la referendumul pentru demiterea preşedintelui Băsescu, la care au votat 7,4 milioane de români pentru demitere, dar politrucii de la Curtea Constituţională l-au păstrat în funcţie, ajutată de Marile Puteri, care au interese secrete de atins numai cu semnătura lui Băsescu în România; în sfârşit, la alegerile parlamentare, la care electoratul a rupt pisica, USL având o majoritate de 67 la sută în Parlament; să sperăm că USL va reuşi să repună România pe roţi începând cu anul viitor, chiar dacă a moştenit de la PDL doar datorii şi austeritate, şi că Băsescu nu va mai avea putere de decizie să ia noi măsuri împotriva intereselor românilor). Nu ne va fi uşor nici din 2013, din contră, dar măcar avem siguranţa că, pe cât ne îndepărtăm de Revoluţie, pe atât ne scade puterea de a visa frumos; poate vom deveni mai realişti. România este în zodia Vărsător şi are ascendent în Rac, pentru aceste două zodii, 2013 nu e chiar rău.
„Ştie cineva spre ce ne îndreptăm?”
Am crezut marea cu sarea la Revoluţie, că vom intra în rai şi am descoperit că n-arată bine acest rai (ne-a furat inutil ochii) şi că postcomunismul a tot pavat drumul spre iad, de fapt, cu tot felul de intenţii bune. Generaţiile postcomuniste au şi ele de ce să fie dezamăgite, habar nu au spre ce merg. Capitalismul în general şi-a mâncat mălaiul, dar nimeni nu crede că o soluţie ar fi comunismul de piaţă din China (care azi dă lecţii de dezvoltare economică şi financiară inclusiv SUA sau UE).
O vreme, în România postcomunistă s-a vorbit de „democraţia originală de la noi”, mai apoi am rămas fără busolă – ştie cineva spre ce ne îndreptăm? Bine că Apocalipsa din 21 decembrie 2012 a trecut…
25 decembrie 2012. Crăciun. Bucureşti
Unul dintre puţinii disidenţi anticomunişti din Vrancea, poetul, prozatorul şi scriitorul Liviu Ioan Stoiciu (LIS) a avut domiciliu obligatoriu şi a fost urmărit de fosta Securitate între altele şi pentru curajul de a fi semnat Apelul împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu la al XIV-lea Congres al PCR, trimis către postul de Radio Europa Liberă. Pe 22 decembrie 1989, Stoiciu s-a aflat în fruntea celor care au condus coloanele de muncitori ce protestau pe Bulevardul Unirii din Focşani, ulterior fiind numit "preşedinte de judeţ", lider al CPUN-ului local. S-a retras după 3 luni, la 5 martie 1990, pentru a nu fi unul dintre mulţii naivi tranformaţi în “pioni pe o tablă de şah politică”, oameni care au crezut că şi el că ”fac o Revoluţie curată”, dar care au desăvarşit o “lovitură de stat”. Că fuseseră folosiţi de «comuniştii reformaţi» din alte eşaloane ceauşiste s-a văzut ulterior. Între timp, refuzand să primească un carnet de revoluţionar, s-a mutat în Bucureşti, unde a activat ca jurnalist şi a publicat mai multe cărţi apreciate de public, fiind consacrat ca lider al scriitorilor optzecişti, ajunşi acum la deplina maturitate literară. Ultimul volum de versuri, intitulat “Substanţe interzise”, i-a apărut chiar luna trecută la Editura Tracus Arte, fiind lansat în cadrul Targului internaţional de carte Gaudeamus Bucureşti. După 23 de ani, Ziarul de Vrancea l-a rugat să ne spună ce părere are despre Romania pentru libertatea căreia a luptat în decembrie 1989. (S.V.)