Un fel de mea culpa
Tu ai vrea ca lucrurile să fie altfel. Dar ei, ei sunt de vină. Ai vecini care fac mizerie pe scara blocului, care nu-şi plătesc datoriile la vreme şi mai rămai şi tu fără apă caldă şi căldură, ai şefi care iau decizii ce te nemultumesc, sau de care îţi e ruşine, ai reprezentanti la diverse niveluri care nu te reprezintă deloc. Totul e anapoda. Eşti tu şi ceilalţi. Albul şi negrul.
Dacă stai să asculti ce zic prietenii tăi, vecinii tăi, colegii tăi de muncă, o să regăseşti însă o mulţime de oameni curaţi, nemultumiti de ceilalţi. Atunci cum se face că în lumea în care ne mişcăm, în care sunt ataţia oameni curaţi, totul e negru şi lipsit de speranţă?
Să nu aşteptati să vin cu răspunsuri clare şi stiintific documentate aici, în demersul jurnalistic stangaci de azi. Nu le am. Nu sunt cu nimic mai bună decat cei care se plang de toate şi nu întreprind nimic să le şi schimbe. Sau care nu fac destul. Dar dacă nu am răspunsuri clare şi ştiintific documentate, aş putea totuşi să înşir nişte ipoteze, care vin nu doar din privirea aruncată asupra celor din jur, dar şi din privitul către mine însămi.
“Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da”. Cam aşa ar trebui început. O prima ipoteză e că totul e negru în jur, pentru că nu ajutăm albul să învingă. Din multe motive, evident. Să lupţi, chiar şi pentru drepturile tale, e obositor. Te macină. Îti ia timp şi te amărăşte. Pentru că binele nu învinge întotdeauna, aşa cum ai tot auzit în copilărie, ci rar. Prin urmare uneori lupta e singurul lucru cu care te alegi la sfarşit. Dar cand lupţi pentru alţii? Cat de uşor e să devii ciudatul care se ceartă cu toata lumea, veşnicul nemulţumit? Cat timp să dai de la tine? Si de unde să-l iei? De la familie, de la ceea ce îţi place să faci? Şi mai ales de ce ai face-o? Să schimbi lumea? Să te arate lumea cu degetul pe stradă? “Uite-l pe ala, nebunul, care se ţine de plangeri peste tot…” Deci ar mai trebui adaugată ca ipoteză că nu ajutăm albul să învinga pentru că nu e usor şi nici nu avem speranţa că o sa reuşim. Ba dimpotrivă.
Şi acum, cand avem nişte bănuieli de ce e plină lumea de nevinovaţi, în timp ce totul pare că se prăbuşeşte în jur, la ce ne foloseşte?
Pai eu aş zice pentru mine aşa: poate că e vremea să renunţăm la ţintele uriaşe şi să ne ocupăm de cele mai mici. Să lasăm deocamdată lumea şi să ne ducem la bloc, să tragem vecinii de manecă, nevinovaţi şi ei, şi să ne batem împreună capul cu ce e de făcut să avem un confort mai mare în mica noastră comunitate. Şi cum dăm pentru noi, să dam un pic de timp şi de efort. Şi să începem să nu mai plecăm capul la slujbă, indiferent de rezultate, cand vedem lucruri care ne displac, dacă nu vrem să devenim complici cu mizeria pe care o arătăm cu degetul. Şi să le spunem celor care ne reprezintă că nu vrem să îi iubim, ci să îi privim cu respect. Aşa că le venim în ajutor mai bine criticandu-i, decat ridicandu-i în slăvi.
Dar pentru asta trebuie să facem un pas în agora. Să devenim cetăţeni, nu spectatori. E timpul, poate, să o fac şi eu. Deşi s-ar putea să nu reuşesc mare lucru.
Gabriela Obodariu este profesoară la Colegiul Naţional “Al. I. Cuza” Focşani şi una dintre puţinele voci ale societăţii civile din Vrancea. Este preşedintele Clubului Focşani al Asociaţiei Pro Democraţia de mai mult de cinci ani iar în timpul liber scrie pe blogul http://cu-voce-tare.blogspot.ro.