Romanul de dincoace de Carpaţi: depresiv şi hăhăitor
Nu trebuie să fii vreun specialist, nu trebuie să ai un ONG, nu sunt necesare studii sociologice, antropologice sau de orice fel ale „cercetătorilor britanici” ca să vezi ca românii, cel puţin dincoace de Carpaţi, sunt oamenii extremelor umorale: Fie sunt trişti, blazaţi, resemnaţi, fie afişează o veselie zgomotoasă, agresivă chiar. Pe străzile oraşelor de peste munţi, de la Cluj şi, gradual, până la Oslo sau Barcelona, seninătatea şi o anumită relaxare sunt expresiile dominante pe care le vezi pe chipurile trecătorilor, bicicliştilor, negustorilor, şoferilor.
Cred că, dacă e să avem invidii de orice fel pentru cei aşezaţi de soartă mai la vest de noi, nu cred c-ar trebui sa le invidiem salariile mari sau maşinile puternice (la urma urmei fiecare gherţoi din Focşani conduce cel puţin un BMW). Un motiv bun de invidie ar fi această abilitate de a convieţui, de a impărţi cu ceilalţi spaţiul comun care este strada, fără priviri piezişe şi evitând, natural, stridenţele deranjante pentru cei cu care respiră acelaşi aer. Şi nu, nu vreau să spun aici că pe-acolo ar fi paradisul sau metehnele noastre ar lipsi dincolo cu desăvârşire. Nu, numai că atmosfera e dată de atitudinile dominante, de o oarecare masă critică de oameni normali între care urâţenia se diluează cumva.
Focşanii, ca şi Bucureştii sau Mizilul se încăpăţânează sa fie altfel. Încrâncenarea, sprâncenele împreunate, înjurătura grea, îmbrânceala, ţâfna, miştoul gratuit, şi, peste toate, un hăhăit de epoca fierului, nu te lasă să uiţi nicicum unde ţi-e dat să trăieşti. Cele două însuşiri naţionale convieţuiesc deseori, fără probleme, în acelaşi ins. Mai toţi sunt(em) defensivi, iar tristeţea cea mai grea ca şi veselia paroxistică se pot transforma într-o clipă (clipa în care supăratului sau, după caz, hăhăitorului i se pare că starea naturală i-ar fi periclitată) în răcnet, sudalmă de mamă, îndemn la felaţie şi săritură la beregată. Doamne fereşte s-o întrebi pe creatura care iţi blochează maşina parcată omeneşte de ce a făcut-o, când putea să parcheze la fel de omeneşte, douăzeci de metri mai încolo. De obicei la asta se răspunde: „şi care-i problema?” şi-atunci, îi explici ipochimenului că problema constă în faptul că te-a ţinut prizonier zece minute cu podul palmei apăsat pe claxon. Dar pentru că, nu-i aşa, şi tu, ca şi mine, faci parte din acelaşi neam bipolar, livrezi explicaţia cu sunetul la un volum neapărat mai ridicat decât al lui. şi cum e deja târziu pentru ascultat argumente şi explicaţii, „rezolvarea definitivă” este, de multe ori, contondentă.
Şi... azi o maşină blocată în parcare, mâine o canzonetta despre bani, femei şi duşmani explodând în timpanu-ţi căutător de ciripit de păsărele la marginea pădurii, poimâine vecinul petrecăreţ sau găurind pereţi la ore mici, strângem în noi straturi-straturi această zgură a urâţeniei zilnice şi ne adaptăm devenind cu toţii depresivi sau hăhăitori, în orice caz conflictuali până la măduvă. Iar aspiraţia de a deveni un popor frumos (dacă am avut vreodată aşa aspiraţii) eşuează zilnic în realitatea slută a străzii. Speranţa că o masă critică de oameni normali va fi atinsă odată şi-odată moare şi ea când ştii ce fel de şcoală avem şi ce fel de modele defilează prin studiourile televiziunilor ori prin dregătoriile ţarişoarei. Şi aşa neamul tău şi-al meu rămâne la stadiul de adunătură schizoidă, foarte tristă în fond, în ciuda veseliei hăhăite care pluteşte în continuare peste târgurile mari sau mici ale vechiului regat.
Nota redactiei:
Nicu Panaitescu, invitatul ediţiei de astăzi, este vrancean de la Năruja, conduce de 12 ani o firmă de transport international cu sediul la Focşani şi îi place să umble hoinar prin lume cu motocicleta. Tocmai pentru că vine de la munte i-ar plăcea să starpească in primul rand tăietorii de păduri din Romania. Pentru că “revolta de acasă nu este eficientă” dacă vorbim de implicare civică, a acceptat provocarea de a se alătura platformei de dezbateri a Ziarului de Vrancea.