Să mori rănit din dragoste … de şcoală
Trecerea pragului şcolii înseamnă de fapt intrarea într-o altă lume, într-un spaţiu securizat vegheat cu cerbicie de oameni împătimiţi în ale învăţăturii de carte, de învăţători şi profesori a căror fiinţă e zămislită din firi sensibile, de oameni hărăziţi să dezvăluie copiilor, preadolescenţilor şi adolescenţilor taina devenirii în această lume vremelnică, presărată cu împliniri şi dezamăgiri. Oamenii şcolii, în viziunea mea, sunt de două feluri: chemaţi de vocaţie şi aruncaţi de întâmplare. Primii sunt cei adevăraţi, împătimiţi. Sunt uşor de recunoscut după felul în care strâng catalogul sub braţ, după felul în care îl deschid la catedră ca pe o carte preţioasă. Catalogul este paşaportul spre lumea largă al acestor inocenţi încredinţaţi de părinţi „împătimiţilor”. ”Chemaţii” nu intră în clasă plictisiţi, nu aruncă în silă catalogul, nu-şi încep ora cu admonestări şi insulte. Ei sunt calzi, blânzi, iradiind măreţia superioară a omului cult, care ştie că de EL depinde în bună parte viitorul dragilor lui elevi. „Împătimiţii” uită deseori de problemele de acasă. Nu o dată îşi lasă copiii în grija altora, chiar şi atunci când au probleme de sănătate, conştienţi că sunt aşteptaţi de zeci de alţi copii, care le sorb vorbele, încercând să-i transforme în modele. „Împătimiţii” nu pot trăi fără şcoală, fără discipoli. Ca nişte şcolari conştiincioşi, îşi pregătesc din timp totul pentru prima zi de şcoală a unui nou an şcolar, ca şi cum ar fi pentru prima dată.
De aceea, pentru adevăraţii dascăli despărţirea de şcoală după o viaţă de om este mai dureroasă decât orice altă despărţire.
Nu mulţi dintre semeni înţeleg tâlcul unei inspirate replici de film, modificată puţin: ”Să mori rănit din dragoste… de şcoală!”
Sănătate şi gânduri bune tuturor oamenilor şcolii!
Pentru sutele de mii de elevi: Drum bun, Cireşari!
Profesor VASILE LEFTER