MeReUngureanu şi deloc cetăţeanul
Cetăţeanul le simte şi vrea lămuriri: e traiul lui la mijloc! Ca urmare, s-a aşezat frumos în faţa televizorului şi a aşteptat ca primul ministru să-i vorbească. Nu mică i-a fost mirarea cînd a văzut că realizatorul şi invitatul au încins un adevărat meci de box, servind unul altuia lecţii de semantică, retorică, etică şi psihologie, răspunzînd la atacul întrebării cu atacul unei întrebări întoarse, care să escamonteze suspiciunea oricărei lămuriri.
Cetăţeanul de rînd s-a văzut exclus nu numai din acest duel, dar şi din preocupările guvernanţilor pentru binele lui. Jignit, din nou, prin aroganţă şi sarcasm, a înţeles că nu are prea multe de aşteptat de la o guvernare care, aflată sub protectoratul antecedenţilor, promite schimbări de sistem pe termen lung, „fără a purcede la decapitări impulsive”, „indiferent care sînt riscurile umane ale unui asemenea demers”. A înţeles că el, cetăţeanul, intră la riscuri, atîta vreme cît cancerul face ravagii în trupul lui sau al apropiaţilor lui, fără a se supune unei logici de strategie administrativă.
Primul ministru a simţit nevoia să se definească încă o dată prin hărnicia deja proverbială, amintindu-ne că este „un om care iubeşte munca”, de 12 ani lucrează sîmbetele şi duminicile şi are o carieră academică. Toate astea pentru a se delimita de cetăţeanul fără simţ civic şi de cel leneş. Scuze nu şi-a cerut! Rece, sec, distant, abia a strecurat o părere de rău pentru „cei care n-au avut … un utilaj care să le deszăpezească casele”. În rest, nimic. Cetăţenii care au murit sau cei care şi-au pierdut rudele îngheţate sub zăpezi nu au meritat niciun cuvînt de compasiune, alinare sau sprijin moral. Măcar moral!
Într-unul dintre articolele trecute, vorbind despre Tony Rădulescu, spuneam:
„Un român a murit. Nu a murit în România, ci a murit în America, răpus de un criminal. Autorităţile au considerat că merită respectul şi ononoarea statului american şi au decretat doliu, coborînd în bernă steagurile de la Washington.”
Adaug astăzi:
Circa 90 de români au murit. Nu au murit în America, ci au murit în România, răpuşi de zăpezi şi de ţurţuri. Autorităţile române au considerat că nu merită respectul şi onoarea statului român şi nu au decretat o zi de doliu naţional.
16 oameni au murit. Nu au murit în America, ci în Polonia, într-un accident feroviar petrecut în urma cu două săptămâni. Preşedintele ţării a considerat merită respectul poporului polonez şi a decretat două zile de doliu naţional şi anularea tuturor manifestărilor culturale şi sportive.
Venind foarte aproape de noi:
10 oameni au murit. Nu au murit nici în America, nici în Polonia, ci în Bulgaria, în urma inundaţiilor de la începutul lui februarie. Autorităţile au considerat că merită o zi de doliu naţional. Mai mult, premierul bulgar a dat despăgubiri substanţiale familiilor îndoliate. Şi, mai mult decît atît, a recompensat cu 2.500 Euro şi medalie de onoare trei bulgari care au salvat 60 de oamnei, printre care 18 bătrîni. Şase pompieri au fost decoraţi şi 28 de militari recompensaţi cu 245 Euro.
Oare nu a fost astfel încurajat spiritul civic mai eficient decît cu o muştruluială la vreme de ananghie şi cu exemplul personal al unui prim ministru care îşi plimbă peste tot truismul: „munca e meritorie”?!
Trist e că pînă şi morţii altora merită mai mult decît morţii noştri!
de Aurora Martin
Vrînceanca Aurora Martin lucrează la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a predat ştiinţe politice şi publică pe blogul scriitorului Stelian Tănase - www.stelian-tanase.ro.