Pe timpurile revolutiei pierdute
Din pacate, criza financiara a expus din nou Europa de Est ca un spatiu al vulnerabilitatii, si, in loc sa ne sarbatoreasca lumea ca pe cea mai reusita tranzitie din istoria tuturor tranzitiilor, Occidentul ne priveste iarasi cum se uita o mama la copilul care tuseste, cu teama ca guturaiul ascunde o pneumonie. Letonia, Ungaria si Romania isi cauta salvarea la FMI: restul tarilor se agata de resursele proprii cum te tii in tramvai mai tare cind o ia la vale. Iar sarbatoririle de \'20 de ani de la\' programate in toata lumea capata un aer din ce in ce mai nostalgic si mai redundant: da, am cistigat niste batalii, dar acum sintem in pragul unei care pune in pericol ce am cistigat mai devreme.
Nu as fi scris despre asta daca nu m-as fi incrucisat vinerea trecuta cu o manifestare dedicata anului revolutionar 1989 in organizarea Institutului cultural din Viena, unde am intilnit pe Mircea Dinescu, pe care toata lumea il cunoaste pentru ca a anuntat la televiziune fuga lui Ceausescu, si pe Radu Filipescu, pe care mai nimeni nu il cunoaste, desi a fost singurul roman care a incercat sa organizeze demonstratii contra lui Ceausescu. Mai exact, o demonstratie, fiindca Radu a propus un fel de referendum: a impartit manifeste in care propunea cine este cu regimul sa mearga la Casa Poporului, si cine e contra sa vina in Piata Palatului. Bineinteles ca singura care a venit in afara de el a fost Securitatea, care l-a umflat si l-a trimis la Aiud, desi era un pusti. Mai era de fata Vladimir Tismaneanu, care a reamintit faptul ca regimului Ceausescu i se spunea "dinastic" si "sultanistic" din cauza caracterului sau de familie.
Am avut audienta mare: dar nu am reusit sa scap pe parcursul intregii manifestari de un sentiment de neimplinire. Sintem grozavi: am dus tara in Europa si NATO. Dar Mircea si Radu isi aminteau, in interventiile lor, cit de singuri erau pe vremea disidentei lor. La fel e si azi. Dupa atitia ani, solidaritatea civica in Romania ramine slaba si oamenii care fac lucruri curajoase ramin putini, admirati de toata lumea, dar neurmati de nimeni. Actiunea colectiva ramine problematica: justificarea interesului personal domneste. Atunci era frica, acum e supravietuirea, dar lumea noastra romaneasca e mai curind preocupata sa justifice de ce nu face ceva, decit sa faca. Nepotismul si sultanismul revin, in forme penibile. Radu Filipescu e un antreprenor de firma mica, amenintat de criza. Dinescu s-a prezentat ca fiind cel mai de succes fermier din Romznia, dupa ce a fost un poet sarac, dar isi amintea nostalgic de perioada de dupa Revolutie cind era presedintele Uniunii Scriitorilor, de unde l-au dat jos niste colegi. In plus, am indoieli cu succesul lui economic. Eroii de ieri nu se simt in virful piramidei azi si au banuieli ca altii, nu ei, au profitat de pe urma eroismului lor. Asa si e.
O revolutie nu dureaza doua zile, nici doua luni, nici macar doi ani. Diplomatul francez Alexis de Tocqueville a dat cea mai buna definitie, cind a spus ca putem considera o revolutie implinita atunci cind elita noua a luat locul celei vechi. Asta e valabil in Germania de Est, unde judecatorii din Curtea Suprema, inaltii functionari si chiar profesorii universitari au fost epurati dupa 1989. La noi, din prezidiul Academiei la Inalta Curte sau Curtea Constitutionala numai figurile comuniste domnesc si fac inca legea. Tinem alegeri, pe care nu le cistiga intotdeauna fostii comunisti, dar puterea lor este inradacinata in societatea noastra indiferent cine cistiga alegerile si ne impiedica inca, dupa douazeci de ani sa simtim gustul deplin al victoriei noastre.