15 martie, aniversarea pierduta
In 20 decembrie 1989, Timisoara era deja un oras liber, intrat in stapinirea populatiei, singurul loc liber in marea inchisoare care era, in acele zile, Romania. Pe vremea aceea eram un tinar medic care lua autobuzul de la capat ca sa merg in afara orasului, la marele spital universitar de psihiatrie unde lucram. Asistam la un fenomen extrem de ciudat: de unde cu cateva zile inainte disidentii locali, printre care si scriitori, prieteni de-ai mei de la Opinia Studenteasca, se internau ca sa scape de hartuirile Securitatii, in acea zi am vazut iesind de la profesorul meu doi securisti ingrijorati, iar seful mi-a dat sa le fac foaia, dind iritat din umeri la intrebarea mea ce diagnostic de internare sa le trec acolo. Se intorsese roata! Am luat stiloul si am scris: sindrom anxios de etiologie necunoscuta. Cu alte cuvinte, faceau pe ei de frica. Nu voiau sa fie pe strazi, sa traga in oameni. Doua zile mai tirziu, cind am redeschis statia de radio locala in virtejul evenimentelor, seful local al Securitatii a fost primul pe post sa-si declare sustinerea pentru Revolutie si sa spuna ca la noi nu va muri nimeni. Pina astazi, rolul Securitatii in Revolutie ramine de o suprema ambiguitate. Pe 15 martie am aniversat 19 ani de la Proclamatia de la Timisoara, cel mai frumos manifest politic in limba romina scris pina in prezent. Scriu despre aceasta aniversare, la care Vasile Paraschiv, omul care a incercat sa organizeze primul sindicat liber din Romania si a fostiinchis cu forta la un alt spital de psihiatrie, a primit un omagiu cu ocazia acestei aniversari. Scriu pentru ca nimeni altcineva nu va scrie, pentru ca subiectul s-a prabusit in uitare, pentru ca Paraschiv apare mai des in documentare pe BBC decit la televiziunea romina, pentru ca legea lustratiei promisa de liberali e complet ingropata si nu o mai scoate din mormint nimeni. Eu nu am fost niciodata optimista cu privire la lustratie la noi. Din punctul meu de vedere, numai o majoritate puternica poate impune o asemenea lege, iar daca ajungi sa ai o asemenea majoritate, nu mai ai nevoie sa dai legi sa excluzi pe fostii comunisti. Dupa nenumarate cicluri electorale in care anticomunistii nu au reusit niciodata decit un 35%, azi dreapta are sustinere peste 50% - dar nu mai are identitate si unitate. PDL guverneaza cu PSD, dupa ce PNL a facut practic acelasi lucru in anul precedent. Proclamatia de la Timisoara propunea ca legea electorala sa interzica pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatura, pe orice lista, al fostilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate. "Prezenta lor in viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si suspiciunilor care framinta astazi societatea romaneasca. Pina la stabilizarea situatiei si reconcilierea nationala, absenta lor din viata publica este absolut necesara", scriau autorii. "Cerem, de asemenea, ca in legea electorala sa se treaca un paragraf special care sa interzica fostilor activisti comunisti, candidatura la functia de presedinte al tarii. Presedintele Romaniei trebuie sa fie unul dintre simbolurile despartirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vina. Stim cu totii in ce masura era conditionata viata individului, de la realizarea profesionala pina la primirea unei locuinte, de carnetul rosu si ce consecinte grave atragea predarea lui. Activistii au fost insa acei oameni care si-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist si a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta". Cind am fost acum doi ani la Timisoara, de aceasta aniversare, am fost surpinsa sa vad ce putini oameni tineri aduna ea. Cu exceptia a vreo doi studenti, erau de fata doar vechi detinuti politici si revolutionari imbatriniti in dezamagire. Poate publicitatea facuta in jurul comisiei Tismaneanu sa mai fi atras putina atentie. Sa fim drepti, anticomunismul ca doctrina politica a esuat clar si definitiv la noi. Dar asta nu indreptateste la mai putin respect si pretuire pe neobositii sai promotori de la Timisoara.
