O vale a plîngerii dominata de sindicate
Acum cativa ani doar, "regele huilei" traia ca un belfer, conducea un club de fotbal sponsorizat de sindicat si teroriza adversarii cu body-guarzii. Acum traiește la marginea capitalei si urla ore in sir la televizor despre cum se duce mineritul de-a dura fara el. Cozma era insa doar fata spectaculoasa si manelistica a unei realitati care nu s-a schimbat prea mult: industria miniera de acolo este captiva intereselor sindicale, iar puternicul sindicat al minerilor a ramas o structura de esenta mafiota care vrea sa pastreze totul neschimbat. Candva prin 2003, am fost in Valea Jiului intr-o incercare de a evalua potentialul de conflict social de acolo. Cozma era deja la puscarie, dar urmasii sai la conducerea sindicatului controlau totul. Atat conducerea Companiei Nationale a Huilei cat si minerii simpli se temeau de ei. Directorul de atunci al Companiei ne-a primit in birou si ne-a spus ceva de genul: pe mine m-a trimis guvernul de la Bucuresti sa restructurez Compania, astia pe aici nici nu ma baga in seama, daca dau un ordin ei suna la sindicat sa vada daca e cazul sa il puna in aplicare. Toti depind de sindicat. Absolut toti. Chiar si secretara mea. Uite, vreti sa vedeti? Omul pune mana pe telefon si intreaba: doamna Ani, dumneavoastra sunteti membra a sindicatului? Da, sunteti? Bine, multumesc. Se intoarce spre noi si zice: o banuiam ca ma toarna la ei. Peste doar vreo trei luni am citit in ziare ca omul respectiv fusese zburat din functie si in locul sau venise un inginer vechi, din gasca care condusese si pana atunci Compania.
Acum aflam din ziare ca sindicatul minerilor sustine candidatura pentru Parlament a directorului general al Companiai, Daniel Surulescu. Situatia devine absurda cand aflam ca tot cu sprijinul sindicatului candideaza si responsabilul cu securitatea miniera, Petru Dragoescu. Ambii candideaza din partea PNL, doar sunt numiti politic de guvern, si ambii erau in concediu electoral cand s-a intamplat accidentul recent. Pe unul din pliantele electorale ale lui Surulescu scrie negru pe alb: "Alta mare realizare a fost punerea in practica a unei idei majore: carbune fara sange". Evident, pliantele fusesera tiparite inainte de accident.
Ideea in sine ca managerii companiei de stat au intrat in politica cu sprijinul sindicatului ar trebui sa ne puna pe ganduri. Cine pe cine sprijina acolo, cum negociaza acesti oameni, cine pe cine controleaza? Minerii simpli au fost si sunt victimele unor structuri de putere intoarse cu fundul in jos. Li s-a indus o mentalitate de cetate asediata: daca nu sintem uniti, ne vor inchide minele. Astfel, ei stiu cu totii ce se intampla acolo, cum Compania plateste sume imense unor firme intermediare, cum utilaje declarate functionale ar fi trebuit de fapt sa fie trimise la casat. O stiu si iti spun in convorbiri informale, dar toti tac si joaca jocul in continuare pentru a-si pastra locurile de munca. Sindicalismul de haiduc al lui Cozma a lasat loc unui sindicalism doar ceva mai spalat, dar la fel de nociv.
