O campanie aproape inutila
Pe scurt, ele spuneau ca avind in vedere modul de distribuire al mandatelor, bazat pe principiul proportionalitatii, votul in sine, dat unor persoane si nu unor liste ca pina acum, devine aproape irelevant. Candidatii nu au nici o garantie ca obtinind cele mai multe voturi in colegiul lor cistiga si mandatul aferent. Vor exista probabil nenumarate situatii in care cei clasati pe locurile doi sau trei se vor trezi parlamentari, iar cel care practic s-a dovedit a fi favoritul electoratului ramine pe dinafara. Poate ca majoritatea celor care voteaza nu stie acest lucru, dar candidatii o stiu cu siguranta. Rezultatul? Ceea ce vedem deja pe teren. Candidatii isi fac campanie cu sentimentul ca trebuie s-o faca si pe asta si, probabil, abia asteapta sa se termine. Iar electoratul le raspunde cu aceeasi moneda. Lehamite si de-o parte si de alta. In mare, schema intregii campanii, aplicata de toate partidele, arata dupa cum urmeaza. La centru, partidul se ocupa de negocieri pentru viitoarea majoritate parlamentara, incearca sa rezolve chestiunile curente incepind de la scandalul legii de majorare a salariilor profesorilor pina la discutii de forma despre mersul campaniei, solicitari de fonduri de la filiale sau plingeri din teritoriu legate de rivalitati locale. Asa stind lucrurile, sediile de la Bucuresti, care altadata viermuiau, sint aproape pustii. Problemele se rezolva mai mult prin telefon. Fiecare lider de la centru are fieful si interesele lui, pe care incearca sa si le promoveze, de regula, in detrimentul propriilor colegi. Local, fiecare incearca, pe de o parte sa priceapa de unde bate vintul in partid, pe de alta parte cum sa faca sa aiba cit mai putin de pierdut. Pentru ca, repet, nimeni nu e sigur de nimic. Asta se traduce in a face strict ceea ce stie fiecare ca se face in general intr-o campanie. Afise, banere, fluturasi, pliante, scrisori (eventual), spoturi tv si radio. Daca se intimpla sa aiba si ceva bani, platesc si niste consultanti ca sa le faca toate astea cit de cit profesionist. Dar cum interesul e oricum scazut, cum spuneam, si de-o parte si de alta, consultantii isi fac treaba exact atit cit simt ca se asteapta si candidatii. Adica nu mare lucru. Ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere e perfect rational. Orice idee mareata are nevoie de o miza asijderea, or atita timp cit, in marea lor majoritate, candidatii n-o simt, acest lucru se transmite in tot ce fac. Acolo unde exista cit de cit entuziasm, dar fara bani, ies mai degraba aberatii. Clipuri TV ridicole, slogane de tot risul, mesaje scrise in cea mai pura limba de lemn. Ce ramine din toata campania sint, in fapt culorile partidului. Tara e plina de portocaliu, rosu si galben-albastru. Stafurile de campanie s-au convins de lehamitea generalizata si aplica strategia minimei rezistente. Promovezi sigla partidului si culoarea aferenta, la care atasezi, ca pe o anexa, poza candidatului. Si da, votul e in fond, unul preponderent politic. In tarile cu traditie in sistemul uninominal, votul politic, conform specialistilor, inseamna undeva intre 50-60 la suta, restul depinzind de prestatia candidatilor. La noi, zice Hrebenciuc, votul politic e suta la suta. Desi exagereaza, estimarea sa spune ceva important. Si anume, ca noul sistem electoral nu aduce aproape nimic in plus fata de vechiul, pe sistem de lista de partid. Vom avea figuri noi in Parlament, poate in aceeasi proportie ca si la precedentele alegeri, dar fara nici un aport de calitate. Alti parlamentari, multi dintre ei invingatori fara speranta, dar nimic in plus. Reforma clasei politice se amina.
