Nobel prin eliminare
Incercind sa reabiliteze averea familiei dupa un faliment, tinarul Alfred a experimentat din greu substante periculoase: o explozie de nitroglicerina i-a ucis un frate mai mic si mai multi muncitori. Una peste alta, creatorul premiului Nobel pentru pace intelegea pacea asa cum e: un obiectiv greu de atins, mereu in miscare, nu un monument in bronz gata turnat, in fata caruia cinta o fanfara si se fac fotografii.
Tocmai pentru ca Nobel a fost o figura de asemenea complexitate, atribuirile premiului Nobel din ultimii ani au fost extrem de dezamagitoare. Mai intii, Jimmy Carter, care ca presedinte al Americii se poate mindri cu faimosul atac ratat pentru recuperarea ostaticilor din Iran. Dupa ce democratii au renuntat la el, a devenit un fel de globe-trotter (mult plimbat, putin rezolvat) si intr-o buna zi, fara sa fie nimanui clar pentru ce, a luat premiul Nobel pentru pace. Daca supravietuiesti propriilor tale prostii suficient de mult ca sa tii ani de zile discursuri la cina, probabil ca totul devine posibil.
Carter a fost succedat in aceasta onoare de unul care nici macar nu a reusit sa ajunga presedinte "" e vorba de Al Gore, care era alintat la Harvard, un fief democrat, cu epitetul de cel mai prost lider democrat din secolul XX. Asta nu l-a impiedicat sa faca un film supertezist despre schimbarea de climat, in loc sa lase pe altii mai priceputi, si sa construiasca industria de propaganda in jurul acestui subiect, care a devenit o problema in sine, afectind dramatic prioritatile bugetare in multe tari ale lumii. Acest efort i-a adus si lui premiul Nobel pentru pace, desi bineinteles ca nu i-a reusit oprirea schimbarii de climat mai mult decat i-a reusit lui Jimmy Carter destinderea cu rusii sau pacea durabila din Orientul Mijlociu.
Ultimul venit in serie e un om foarte onorabil, cu care am avut ocazia sa stau la masa "" fostul presedinte finlandez Marti Ahtisaari, care a prezidat comisia care trebuia sa ofere o solutie problemei Kosovo. Planul sau de independenta treptata si conditionala a picat, sabotat de toate partile, si asa Kosovo, in loc sa o ia incet si sub supravegherea Consiliului de Securitate a ajuns sa isi declare independenta brusc si unilateral, creind o mare incurcatura. Nu e vina lui Ahtisaari, dar nici un mare succes nu putem spune ca a fost. El insusi a declarat ca succesul vietii lui a fost separarea negociata a Namibiei de Africa de Sud. Daca te uiti insa cum au evoluat aceste doua tari de atunci incoace, iarasi nu mi se pare ca nu avem ce sarbatori. Africa de Sud a devenit o democratie, cu de trei ori mai putini oameni care traiesc sub pragul saraciei de un dolar pe zi decit in Namibia.
Desigur, diplomatii scandinavi in general merita toate premiile. Rar am vazut oameni mai dezinteresati, mai generosi si mai activi decit ei: am si eu o lista, cu Carl Bildt, actualul prim ministru suedez, in frunte. Dar dincolo de recunoasterea asta generala, mi se pare ca abordarea e de o mare ambiguitate prin comparatie cu vreurile cind personalitati
de statura lui Albert Schweizer luau premiul Nobel. Doi disidenti chinezi erau printre candidatii acestui an, oameni care risca intr-o singura zi mai mult decit au riscat Carter, Gore si Ahtisaari toata viata. A fost destul ca guvernul chinez sa trimita un biletel, si au cazut din schema. Daca e sa dam premiul acesta doar acelora la care nu se opune nimeni, toti oamenii care fac cu adevarat ceva, nu doar incearca, vor fi eliminati, iar la toti cei care au castigat se va pune inevitabil intrebarea daca intr-adevar au meritat premiul.
