Cine aduce politica la olimpiada?
Realismul olimpic cere liderilor lumii, ONG-urilor, dizidentilor, protestatarilor sa se abtina de la manifestari politice pe perioada jocurilor olimpice. "Nu e momentul pentru politica" spune sloganul si la el a aderat acum citeva zile si preferatul meu printre liderii politici recenti, Tony Blair. Doar ca realismul olimpic vrea sa interzica politica dintr-o singura directie, acea politica ce nu convine regimului dictatorial al Chinei. Aceasta logica ignora simplul fapt ca jocurile olimpice sint folosite de regimul chinez intr-un scop eminamente politic: regimul vrea sa demonstreze forta si grandoarea noii Chine. Din imaginea oficiala lipsesc represiunea din Tibet, lipsa de libertati politice, poluarea, salariile de mizerie pe care se bazeaza cresterea economica, in general orice abatere de la linia oficiala stabilita de Partidul Comunist. Iar cind aceste probleme sint puse pe tapet, realismul olimpic strimba din nas, sint de prost augur, nu trebuie sa-i suparam pe prietenii nostrii chinezi.
Jocurile olimpice reprezinta un moment frumos. Pe linga declaratiile de bune intentii inseamna si un urias eveniment public, devenit unul global. Orice eveniment public aduce in prim plan manifestari opuse, voci contrare. Dar regimurile dictatoriale au avut mereu o problema cu aceasta latura a olimpiadei. Ele ar dori sa beneficieze de propaganda, nu si de riscurile expunerii la un eveniment public. Comunistii chinezi nu inventeaza nimic nou. în 1936, Hitler a folosit jocurile olimpice pentru a arata lumii forta noii Germanii naziste. A fost un spectacol grandios, perfect organizat. Evreii au fost evacuati din oras, iar la rugamintea organizatorilor nazistii au sters lozincile antisemite de pe zidurile cladirilor. Chiar si traseul flacarii olimpice a aparut in 1936, ca o geniala gaselnita publicitara a ministrului nazist al propagandei, Goebbels. Olimpiada de la Berlin a fost un succes rasunator. Peste numai trei ani, organizatorii jocurilor pacii aveau sa declanseze al doilea razboi mondial. în 1968 regimul dictatorial din Mexic a masacrat 200 de protestatari care ar fi stricat imaginea olimpiadei din Mexico City.
Cind dictatorii folosesc olimpiada pentru a vinde o imagine propagandistica, ei fac in primul rind politica. A cere opozantilor sa nu faca politica tocmai cind au o buna platforma pentru a transmite mesajele lor inseamna sa le iei unul dintre putinele avantaje intr-o lupta cu totul inegala. Dictaturile au aceasta problema, nu lasa mesajele contrare sa se manifeste, astfel incit acestea vor gasi un debuseu cu prilejul olimpiadei. Democratiile nu sufera de acest mimat apolitism olimpic. Nimeni nu se ingrijoreaza ca autoritatile britanice ar putea reduce opozantii la tacere in 2012, la urmatoarele jocuri. Marea Britanie, ca orice democratie sanatoasa, dezbate pina la exasperare problemele proprii. Presa critica permanent guvernul, opozitia se manifesta zilnic si zgomotos, ONG-urile il pot face criminal pe prim-ministru de dimineata pina seara in corturile de linga Westminster Abbey. Democratiile nu au nevoie de olimpiada pentru a vinde o imagine si pentru a gasi prilejuri de opozitie. Aceasta este problema dictaturilor. Iar daca dictatorii vor sa se lege la cap organizind olimpiade, atunci nu au decit sa suporte si riscul ca cineva sa le strice jucaria. Savurati cu placere jocurile olimpice! Si politica aferenta.
