O telenovelă reală cu sfîrsit trist
Curtea a fost sesizata de cetateanul T.L.B, cum ca legea romaneasca este neconstitutionala. Domnul B. are un copil care a fost dat spre adoptie. In momentul in care a inceput procedura de adoptie, domnul B. se afla in proces pentru recunoasterea paternitatii copilului. Cum inca nu era recunoscut ca parinte, nu a putut sa-si dea consimtamantul. Intre timp, ambele procese au mers mai departe. Astfel, domnul B. a fost recunoscut ca parinte, dar asta nu il mai ajuta cu nimic, pentru ca nu mai avea posibilitatea sa se opuna adoptiei. Legea romaneasca prevede ca parintii naturali se pot pronunta doar la inceperea procedurii de adoptie. In disperare de cauza, domnul B. a atacat legea la Curtea Constitutionala. Si a avut castig de cauza. Astfel, autoritatea pentru adoptii trebuie sa modifice legea. Autoritatea spune ca nu este de acord cu schimbarea (desi este obligata sa o faca) si ca implicarea parintilor naturali pe parcursul procesului poate duce la santaje asupra celor care vor sa adopte copilul. Intre timp, un grup de parinti adoptivi protesteaza si au creat o organizatie pentru a se opune schimbarii legislative.
Cum spuneam, situatia ridica dileme morale serioase si dureroase. Domnul B., daca a facut atata tevatura si a ajuns pana la Curtea Constitutionala, pare a fi un parinte realmente interesat de soarta copilului sau. Pe ce motiv atunci sa i se interzica orice implicare in soarta copilului? Pe de alta parte, legea romaneasca este menita sa protejeze copilul. Parintii naturali isi pot exprima consimtamantul doar la inceputul procedurii. Astfel, este taiata orice legatura intre parintii naturali si cei adoptivi. Practic, primii isi exprima consimtamantul asupra adoptiei in sine, nu asupra adoptiei de catre o anumita familie. De ce a adoptat statul roman o asemenea lege? Pare a fi o masura de protectie suplimentara adaptata la situatia reala: cei mai multi copii aflati in aceasta situatie au fost abandonati de catre familia lor. O asemenea familie poate renunta usor la drepturile parintesti daca nu stie cine adopta copilul. Insa, daca va vedea ca o alta familie (de obicei, mai instarita) este interesata de copil, atunci se poate opune in etapa procesului doar pentru a primi niste bani. Avem motive sa credem ca aceasta ar putea fi o situatie raspandita? Din pacate, da. Situatia contrara ar fi aceea in care o familie abandoneaza copilul, apoi este cuprinsa de remuscari sincere si doreste cu disperare sa impiedice adoptia. Dar cate asemenea cazuri exista in realitate? Si, mai ales, ce drept ai odata ce ai renuntat la copil, sa te razgandesti? Dupa opinia mea, legea romaneasca este buna in forma actuala. Pe de alta parte, ce facem cu domnul B.? Si el pare a avea dreptate.
Solutia Curtii Constitutionale (decizia 369 / 2008, doritorii de amanunte o pot gasi pe site-ul Curtii) a fost de a cere schimbarea legii, astfel incat parintii naturali sa isi poata exprima parerea pe toata durata procesului. Curtea spune ca astfel se respecta Conventia europeana in materie de adoptii. Decizia este discutabila si din acest punct de vedere: Conventia impune niste standarde pentru protecia copilul, iar un stat membru poate sa depaseasca litera Conventiei daca o face spre o si mai buna protectie a copilului (deci in chiar spiritul Conventiei). Ceea ce Romania chiar fcuse. Curtea Constitutionala putea sa aduca aceasta justificare inteligenta. A preferat o transpunere oarba a Conventie si a cerut schimbarea legii. Schimbare care ii face dreptate domnului B., dar in acelasi timp schimba regulile jocului pentru toate cazurile. Parintii naturali afla acum cine saunt adoptatorii, ii pot sicana pe toata perioada procesului (care dureaza mult), se pot razgandi si raz-razgandi (daca sunt platiti bine). Iar dupa adoptie, pot in continuare sa bantuie viata copilului dupa bunul plac. Intr-o tara in care pana acum cativa ani se vindeau copii pur si simplu ca la piata, mi se pare ca decizia Curtii este cruda si stupida.
Exista o solutie alternativa care sa il ajute si pe domnul B. Si sa nu strice intreaga procedura? Curtea ar fi putut cere modificarea legii astfel incat regula sa fie acordarea consimtamantului la inceputul procedurii, dar instanta judecatoreasca sa aiba posibilitatea, ca exceptie, de a implica un parinte natural ulterior, doar daca acesta face dovada ca la inceputul procesului nu a fost in mod obiectiv capabil sa isi acorde consimtamantul. Judecatorul ar fi putut sa decida daca intr-adevar a fost ceva obiectiv sau parintele natural doar vrea sa stoarca niste bani de la adoptatori. Astfel, cazul domnului B. ar fi fost luat in considerare. In loc sa lasam judecata sa actioneze de la caz la caz pentru binele fiecarui copil, Curtea Constitutionala a intrat cu picioarele in materie si a deschis o noua piata a santajelor pentru parintii care isi abandonează copiii si redevin interesati cand pot face ceva bani de pe urma lor.
