Avem prea multi jucatori-veto
Cum consulii romani erau egali in drepturi si nici nu aveau delimitate clar atribu&tiile, procedura era menita sa-i forteze la colaborare sau macar la negocieri (in cel mai rau caz, ceva de genul: lasa-ma pe mine sa construiesc viaductul si eu te las pe tine sa cuceresti Sicilia, nu ne bagam unul peste celalalt). Procedura s-a perpetuat in diverse variante politice si vedem azi ca decizia Curtii Constitutionale in cazul Nicolai are o logica romana in spatele ei: ii obliga pe premier si presedinte sa colaboraze sau macar sa negocieze la schimbarile din executiv.
Notiunea de "veto" face o cariera frumoasa si in stiintele politice moderne. In urma cu cativa ani, un matematician grec pe nume George Tsebelis a produs o mica revolutie in politologie venind cu teoria jucatorilor-veto ("veto players theory"). Cea mai importanta carte a sa se numeste chiar asa: "Veto Players: How Political Institutions Work" (Jucatorii-Veto: Cum functioneaza institutiile politice "" 2002). Tsebelis compara diferite sisteme politice nu pe baza trasaturilor constitutionale (prezidentiale, parlamentare) sau politice (bipartidism, multipartidism), ci pe baza unui singur factor: cati actori politici sunt capabili sa blocheze o schimbare fata de starea de fapt. Fiecare asemenea actor care poate bloca o schimbare este numit de el "jucator-veto". In cartea de care pomeneam, Tsebelis discuta amplu despre urmarile unui numar mare sau mic de jucatori-veto. Acestia pot fi jucatori institutionali (SUA au un numar mare de jucatori institutionali care se pot bloca reciproc) sau politici (Italia, unde spectrul politic fragmentat face ca si partidele mici sa poata bloca legi). De pilda, tarile cu multi jucatori-veto tind sa aiba deficite bugetare mai mari, pentru ca fiecare dintre acestia trebuie cumparati cu diverse favoruri din bani publici pentru electoratul lor. La celalalt capat al spectrului, Marea Britanie desi are un sistem electoral asemanator cu cel american, are foarte putini jucatori-veto, un premier foarte puternic fiind practic necontrolat de Parlament atata vreme cat detine majoritatea si isi subordoneaza partidul.
Aplicand teoria lui Tsebelis la Romania, mi se pare ca traim drama unui caz extrem de proliferare a jucatorilor-veto. Asta s-a intamplat atat politic (majoritati fragile, apoi guvern minoritar, opozitia care trece legi carora guvernul li se opune) cat si institutional (o constitutie scrisa cu picioarele trebuie adăugata permanent prin deciziile Curtii Constitutionale. Cum aceasta este sesizata doar in cazuri de conflicte, incearca sa impace si capra si varza, multiplicand astfel situatiile in care se pot manifesta veto-urile). Practic, in Romania am trecut de la un sistem cu putini jucatori-veto pana in 2004 (doar Iliescu mai putea sa i se opuna lui Nastase atunci) la o proliferare care risca sa blocheze orice schimbare, fie ca vorbim de schimbari pozitive (lupta anti-coruptie), fie de schimbari negative (desfiintarea CNSAS). Basescu poate bloca guvernul, Parlamentul il poate suspenda pe Basescu, referendumul poate bloca suspendarea lui Basescu, PNL il poate bloca pe Basescu, Parlamentul poate bloca DNA, CSM poate bloca DNA, PSD poate bloca guvernul, guvernul poate bloca Curtea Constitutionala si putem continua asa. Nu e de mirare ce a aparut pe surse in presa: Crin Antonescu a propus ca PNL sa lase balta guvernarea, pur si simplu sa o ia cine si-o mai doreste. Chiar am putea ajunge in situatia ca nimeni sa nu mai poata guverna, pentru ca toti actorii au devenit jucatori-veto. Cred ca Tsebelis ar fi fascinat de cazul romanesc.
Si mai trist este ca fiecare actor tinde sa devina un jucator-veto si nu are nici o alta ambtie. Cind Curtea Constitutionala l-a facut pe Basescu jucator-veto in schimbarile din executiv, PNL nu a cautat alte nume pe care sa nogocieze, din contra, a venit special cu un nume innacceptabil pentru Cotroceni. Veto la veto. Cam asta este logica autodisctructivă a sistemului
