Despre copaci căzuți și lucrurile simple care ar face Focșaniul un oraș vesel
Ce să-i faci, natura are toanele ei și ne joacă feste de fiecare dată când ne așteptăm mai puțin (autoritățile, în general): iarna ne îngroapă în nămeți, primăvara și toamna ne înneacă sub viituri iar vara ne topește canicula.
Oricum, vorba cuiva, în asemenea situații important este să fim uniți ca să trecem peste toate încercările.
Incidentele de zilele trecute m-au dus cu gândul la o întâmplare mai veche. Un dialog pe care l-am avut cu un candidat la Primărie, undeva înainte de alegerile din 2000 (ați ghicit, anul în care PSD a pus stăpânire pe oraș). Pe scurt, în câteva cuvinte, mi-a povestit cum vedea el administrarea Focșaniului (la vremea aceea orașul se prezenta mult mai bine decât acum):
„Nu este nevoie să păcălești oamenii propunându-le megaproiecte pe care nu le vei realiza niciodată. Orașul are gaze, apă, canalizare, termoficare și cam tot ce-i trebuie așa că nu trebuie să depui eforturi foarte mari ca să-i mulțumești pe focșăneni. Este de ajuns doar să menții curățenia, să repari o stradă când se strică, să ai grijă să nu lipsească apa caldă sau căldura iarna și să plantezi flori și iarbă peste tot. Dacă reușești ești cel mai bun primar. Oricât de amărât și necăjit ar fi omul, dimineața când iese din casă și vede strada curată, copacii verzi, clădirile vopsite într-o culoare veselă, începe să se simtă mai bine, devine mai optimist, și-ți mulțumește. În rest, le faci pe toate la vremea lor, când le vine timpul“.
L-am privit neîncrezător. Felul în care vedea administrarea orașului mi se părea prea simplu ca să reușească să-i mulțumească pe focșăneni.
De altfel, persoana respectivă n-a ajuns primar, nici măcar n-a intrat în turul al doilea al alegerilor. Așa cum nu m-a convins pe mine, programul său atât de simplu nu i-a convins nici pe alegători care au preferat pe cineva ce le propunea investiții de milioane în străzi, parcuri, grădinițe, școli, locuri de muncă, spitale etc.
Vorbele sale, însă, mi-au rămas în minte.
De șaptesprezece ani mi le amintesc în fiecare zi, când mă împiedic în gropile, din ce în ce mai multe și mai adânci, din trotuar, când mă înfund în noroi sau mă acopăr de praf pe străzile principale, când mă înconjură cenușiul deprimant al clădirilor mizere, când, în locul florilor, a copacilor vii și a parfumului de iarbă dau peste ghivece pe roti în care cresc arbuști rahitici sau când mi se întoarce stomacul pe dos din cauza mirosurilor fetide de la fermele din marginea orașului.
Ultima oară mi-am amintit când am văzut trunchiurile bătrâne și putrede pe dinăuntru care au cedat din cauză că n-au fost îngrijite la vreme. (Ionel Sclavone)