Ei cui apartin?
O tanara tine de mana o fetita ce nu a descoperit inca bucuriile copilariei. Ochisorii-i nu pot zari razele soarelui sau chipul unei papusi. Nici macar chipul tinerei mame ce ii ghideaza pasii. Nici una dintre ele nu stie ce inseamna bucuria. S-au nascut parca pentru a suferi. La fel cum nu cunoaste bucuria nici fratiorul mai mare al fetitei. Mama si sora ei, ambele cu handicap sunt abuzate frecvent de concubinul mamei lor, copii fiind obligati sa traiasca intr-un mediu in care violenta e la ea acasa.
Un alt tanar abandonat de familie a dormit intreaga iarna intr-o cladire parasita, neincalzita, invelit cu haine primite de la cei ce nu mai au nevoie de ele, visand ca este politist. Odata cu venirea caldurii ce ar fi putut sa-i indulceasca existenta, acea cladire a fost vanduta iar el a ramas fara caminul ce i-a cunoscut tainele si suferintele vreme de cativa ani, trezindu-se nevoit sa-si odihneasca visele oriunde i s-a oferit un colt de camera.
Ei, si altii ca ei, sunt cunoscuti in comunitatile din care fac parte si cu toate acestea nimeni nu are timp sa ii asculte sau sa le intinda o mana de ajutor. Cine sa-si faca griji daca au avut ce manca inainte de culcare? Cine sa-i intrebe cand au fost vazuti ultima data de un medic, sa le faca o programare si sa-i duca acolo? Cine sa le stearga lacrimile si sa afle cand au avut ultima data o bucurie (daca au avut vreodata)?
In fiecare localitate exista astfel de oameni aflati in situatii dificile. A cui este oare responsabilitatea sa ii ajute?
Serviciul de asistenta sociala? Intocmeste anchete si ... Multitudinea cazurilor sociale cu care se confrunta nu mai lasa timp si pentru empatia de care au nevoie acesti oameni.
Biserica? Daruieste o paine, o incurajare si cam atat. In cele mai multe localitati, biserica nevand exercitiul sau resursele pentru de a se implica si schimba radical viata membrilor ei.
Noi cei ce ii observam zilnic? Suferinta poate fi molipsitoare. E mult mai placut sa ne gandim la vacanta sau la orice altceva ne bucura sufletul. Am uitat sa fim un intreg. Comunitatile nu mai au un singur suflet. Au devenit un conglomerat de individulitati ce sunt cumva constranse sa locuiasca in acelasi zona.
Acesti oameni sunt cicatricile de pe obrazul unei comunitati pe care le acoperim cu un strat gros de fond de ten, reprezentat de prosperitatea celor mai multi locuitori.
Si cu toate acestea... ei cui apartin?
Preluat de pe blogul:http://iuli-ana.blogspot.ro/
Iuliana Prunilă Negoiţă
Iuliana Prunilă-Negoiţă este autoarea unui blog în care scrie despre problemele cu care se confrontă în viaţa de zi cu zi persoanele cu dizabilităţi, http://iuli-ana.blogspot.ro, dar face parte şi din echipa unui site destinat, de asemenea, persoanelor cu dizabilităţi: www.dizabil.eu.
Anunțuri ZdV Premium
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 1
Adaugă comentariu
Gheorghita Mocanu, acum 2799 zile, 2 ore, 16 minute, 12 secunde 
