Opinii

Referendumul meu

Locuiesc de mai mult de cinci ani într-unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume, capitala unei ţări despre care se crede că a inventat democraţia parlamentară modernă. Trăiesc şi muncesc în Londra. După mutarea aici, prieteni curioşi m-au întrebat de multe ori: ”Oamenii, cum sunt oamenii acolo?” şi întotdeauna le-am răspuns că oamenii sunt la fel peste tot. Oamenii au aceleaşi dorinţe şi idealuri, aceleaşi frici şi coşmaruri.

Joi, aşa cum e şi normal, nu am avut dreptul să votez dar am fost, într-un fel, implicat în deciziile luate de britanici. Eu, soţia mea, românii de aici şi tot restul celor veniţi de pe continent la muncă nu am putut vota, dar am fost unul din motivele pentru care majoritatea insularilor a ales să părăsească Uniunea. Nu am avut nici un cuvânt de zis dar votul de joi ne afectează şi pe noi, în aceeaşi măsură în care îi afectează pe supuşii reginei.

Vineri dimineaţă, m-am trezit într-o ţară care, peste noapte, îşi exprimase dorinţa de a părăsi UE. A fost o veste şocantă, neaşteptată şi care a lovit puternic în ataşamentul meu faţă de ceea ce ar trebui să fie ţara mea adoptivă. La cald, încă sub impresia celor ce le aflam de la BBC şi citind Times şi Guardian, mi se părea că poate e, totuşi, o greşeală pe undeva, că poate nu s-au numărat cum trebuie voturile, că au mai rămas de numărat. Apoi, a apărut un soi de panică, teama de ceea ce înseamnă votul acesta, mai ales că, joi noapte, unele televiziuni şi ziare arătau tabăra IN ca fiind cea câştigătoare.

Au răsărit şi întrebările simple: ”Ce facem mai departe? Care sunt paşii noştri în continuare? Suntem prea mulţi pentru a putea fi expulzaţi, aşadar, care e statutul nostru? Doi ani de negocieri, de incertitudine, nu e prea mult? ”. Te întrebi cum au putut vota să iasă, când tu ai vrea să rămână, când tu vezi mai bine beneficiile Uniunii, şi nu partea sa negativă. Te simţi trădat şi frustrat de un vot care ţi pare incorect. Te frămânţi că poate economia va începe să scadă, că lira nu va mai fi la fel de puternică şi vei pierde atunci când o vei schimba în valutele pe continent, că poate salariul va scădea sau va creşte inflaţia, că vor creşte preţurile şi îţi va fi mai greu. Te întrebi şi începi să cauţi răspunsuri. Şi la toate acestea se adaugă faptul că nu ştii sigur ce ţi se va întâmpla, ca şi cetăţean al altei ţări, membră a UE: pleci sau rămâi?

Apoi, vine întrebarea cea mare, cea care te roade dinăuntru, cea la care vrei să nu te gândeşti, dar nu te poţi opri: ”Câţi din cei care mi-s amici, cunoscuţi, care se poartă frumos în faţa mea, câţi dintre ei au votat să iasă din Uniune, gândindu-se la ”fantoma” emigrantului de pe continent, venit aici să le ia locurile de muncă? Câţi dintre ei sunt la fel de xenofobi ca cei pe care îi vezi în reportajele de la TV, câţi dintre ei sunt într-atât de ipocriţi? Câţi dintre cei alături de care muncesc cred că mai bine nu aş fi venit, că mai bine aş fi rămas în ţara mea? Câţi dintre ei au votat împotrivă, păcăliţi de un discurs care a incitat la ură faţă de străini?”.

Vineri, după aflarea rezultatelor şi, mai ales, a reacţiilor de la Bruxelles, au început să răsară votanţi din tabăra Leave care sunt dezorientaţi şi dezamăgiţi de promisiunile politicienilor, care îşi motivează votul pe o absurdă, iraţională dorinţă de a pune presiune pe UE, pentru a primi mai multe avantaje, pentru a negocia o ofertă mai bună decât cea adusă acasă de Cameron acum câteva luni. Vezi şi auzi tineri care sunt revoltaţi că li s-a furat viitorul, că valoarea studiilor şi a ipotecii pentru o casă le va creşte, că vor găsi mai greu un loc de muncă, la care generaţia în vârstă le răspunde că ei doresc o Mare Britanie aşa cum era înainte de a intra în Uniune, când aveau industrie şi ţara nu era plină de emigranţi. Se simte puternic o ruptură socială şi geografică, o teamă pentru saltul acesta imens în necunoscut şi o furie împotriva clasei politice.

Mă mai linişteşte niţel rezultatul de la Londra, unde 60% dintre locuitori au votat pentru a rămâne. Şi, totuşi, nu îi pot înţelege pe cei care au votat pentru ieşirea din UE, speriaţi de valul de emigranţi europeni, dar care sunt ei înşişi a doua generaţie a unei familii de emigranţi. Ei o numesc pragmatism, îndulcit cu politeţe. Eu îi zic ipocrizie, una mare, cât să cuprindă întreg Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

Gabriel CHELARU

P.S.: Când voi mai fi întrebat de unde vin, de acum voi răspunde „Europa”.

• Gabriel Chelaru este profesor şi predă limba franceză la o şcoală din Londra.

 

 

---