Opinii

Cum era să fiu linşat de sătenii mei din cauza unei cărți

Gheorghita MOCANU
25 apr 2016 3247 vizualizări
Primul volum al romanului Din umbra munţilor - Borta - l-am scris cu sufletul la gură, fiind vorba de satul copilăriei mele. Am notat acolo, în paginile lui fruste, că Ursoaia nu este un sat ca toate celelalte.

El este un colţ de rai pe care Dumnezeu l-a păstrat aşa cum l-a conceput la Facere: fără colectivizare, fără activişti de partid, dar şi fără lumină electrică, fără biserică, magazine, drumuri şi şcoli. Când eram copil plecam dimineaţa la şcoala de patru clase unde învăţam carte cu o bătrânică şi un moşneag. Între orele de aritmetică şi citire, ne puneau să curăţam ograda de frunze şi crengi, iar la săptămână, răzuiam cu sapa iarba crescută în stinghia gardului. Era frumos, şi-mi aduc aminte cu drag de acele vremuri.
I-am zis Borta, pentru că satul e înconjurat de munţi, aşezat într-o văgăună plină cu păduri de fag. Soarele intra dintr-o parte pe la nouă – ora dimineţii - şi pe la două era dus. Ziua era scurtă, aşa că oamenii se trezeau cu noaptea-n cap şi tot cu ea pe creştet se culcau. Ca să descriu frumuseţe de rai, am folosit cuvintele ce-mi rămăseseră în suflet ca o rană de curcubeu a copilăriei. Apoi am ales şi câţiva săteni dragi ce-mi populaseră amintirea acelor ani şi i-am făcut personaje, fără de care romanul n-ar fi avut sare şi piper. După ce am tipărit cartea, am alergat cu ea în sat, să vadă mocanii că unul de-al lor, fiul lui Stan Nemuţ, aşa cum era cunoscut tata de toată lumea, a scris despre viaţa lor plină de griji şi nevoi. Am vorbit despre fiecare, pentru că aproape toţi se distingeau prin ceva anume, impresionând până şi pe cel mai ursuz cititor. Am scris cu multă bucurie în vârful peniţei. Nu dormeam nopţi întregi să-mi pot aminti întreaga copilărie, aşa cum a fost ea în acele vremuri. Să nu scap nimic din cele văzute şi auzite despre spiţa mocanilor Vrancei, oameni ai muntelui mai puţin pervertiţi şi mai fideli păstrători de tradiţie decât alţii. Numai că, m-a împins necuratul să scriu şi despre Popa Bortă, cum îi spuneam noi, şi despre preoteasa lui care se libzuia goală puşcă în odaie spre a-şi primi amantul dorit şi râvnit clipă de clipă, în timp ce părinţelul, în loc să fie departe, să slujească la biserica din satul vecin aflat la vreo zece kilometri, aşa cum ştia toată suflarea satului, se ascundea în podul casei şi privea cu lăcomie şi mare obidă, cuprins de fornicaţiuni indicibile, printr-o bortă anume făcută în bagdadie, lungit cum se afla în colbul dintre grinzi, cu barba tăvălită în păianjeni, cu şoareci chiţcăind în juru-i, cu tabla acoperişului încinsă ca un cuptor, în miezul unei zile de caniculă, în toiul verii. Am zis şi despre miliţianul uns la gură şi în bocanci cu rahat, legat de hoţii pe care trebuia să-i prindă sub capra podului, de unde l-am eliberat noi, copiii, când ne întorceam de la şcoală. Şi despre sfârşitul lumii am scris, aşa cum l-a prevăzut baba Rada, deşteapta satului şi datorită căreia ne-am adunat cu mic cu mare în poiană, unde am aşteptat o noapte întreagă să cadă o cometă, despre care nici astăzi nu ştim cum arată.
Când mă gândesc acum, fiind mare, cum mă făceam ghem în poala mamei şi cum trăgeam cu coada ochiului spre cer să văd de unde vine nenorocirea, cum zăngăneau babele cutiile de tablă cu coadă de sârmă, tămâindu-ne, cum am dormit şi am văzut şi raiul şi iadul, parcă zic aşa: tare fără minte mai eram!
   Am scris şi despre Vasile Cobzarul, cum i-a luat apa casa şi cum a mers el la primărie să ceară…   Apoi cum mergea năuc pe uliţă bombănind la nesfârşit : De ce toată lumea a primit tablă, numai mie mi s-a aprobat carton ! Cred că tot un anumit personaj necurat şi-a băgat coada şi m-a împins să scriu despre cel mai bogat om din sat, Ilie Boroghină, cel cu cazanul de ţuică, cum îndatorase el toată suflarea, ţinând evidenţa într-un registru, cum şi-a dat datoriile de pomană înainte de căderea cometei ce avea să aducă sfârşitul. Şi cum a înnebunit sărmanul a doua zi, văzând că sărăcia de cometă nu mai cade odată. Dar câte nu am scris eu acolo… Şi despre şcoală am scris, despre vlăjganul veşnic repetent, pe care-l gâdilam seară de seară la tălpi să adoarmă în internatul şcolii, nu înainte de a-i face şi temele, să nu rămână - Doamne fereşte ! - iarăşi repetent şi să mi se tocească buricele degetelor scărpinându-l pe netrebnic la nesfârşit.
   Şi v-am tot zis că toate se trag de la cel cu multe păcate, pentru că cele scrise acolo aveau să-mi iasă pe ochi, cu vârf şi îndesat… Tata, sărmanul, s-a stins înainte de vreme, cu câteva zile să public eu romanul. La înmormântarea lui am văzut chipurile celor despre care am scris şi mă gândeam cu bucurie oarecum amară la ziua cea mare, când vor citi şi ei şi se vor regăsi în personajele din roman.
Au trecut săptămâni, timp în care a ieşit Borta, romanul meu de succes. Am îngrămădit cărţuliile în portbagajul maşinii şi hai la pomană, la pomenirea tatălui de patruzeci de zile. S-au bătut ţăruşii în pământ în curtea bisericii, s-au întins dulapii şi s-au adus merindele. În capul mesei nimeni altcineva decât părintele cu preoteasa. M-au chemat lângă ei. Am împărţit cărţile. N-a plecat unul fără carte ! Tot satul venise la pomană. Nu din cauza mea veniseră aşa mulţi, când e pomană, în gospodăriile din sat dai cu puşca. Am stat în capul mesei alături cu părintele şi preoteasa. Am avut grijă să iau cu mine şi un scriitor consacrat, să le explice sătenilor cât de important este că a scris cineva despre sat, despre ei. Eram în al nouălea cer…
Am băut şi un pahar cu vin, ca la sărbătoare, de era să uităm de pomenirea tatălui. Până la urmă i-am stropit şi lui mormântul şi am plecat şi trist, dar şi fericit spre casa din Broşteni, lângă Odobeşti, dincolo de Milcovul pe care l-au secat în 1859 şi aşa a rămas, se pare, de vreme ce astăzi nu are apă nici pentru scăldatul broaştelor.
Nu bănuiam ce întorsătură a lucrurilor avea să se producă. N-au trecut nici două săptămâni şi a început calvarul: era duminică, era soare, era cald. Telefonul suna de zor în sufragerie. Era glasul mamei rămasă singură în sat: "Ce mi-ai făcut tu, măi băiatule ? Ce mi-ai făcut ?Âsta e sfârşitul meu ! Nu vreau să mai trăiesc o clipă ! Ce mi-ai făcut ?" Doamne, mi-am zis, ce s-o fi întâmplat, ce nenorocire putea fi atât de mare încât mama să-şi dorească sfârşitul ? N-am scos o vorbă. A urmat plânsul ei care mă durea, simţeam că eu sunt cauza nenorocirii şi voiam parcă să amân momentul adevărului. "Ce-ai scris, mamă, în cartea aceea ? Ce-ai scris ?" Simţeam că mi se răceşte sângele în vene. Apoi o fierbinţeală amestecată cu teamă îmi dădea târcoale. "Mamă, eu nu mai pot trăi în sat. De ce nu m-o fi luat taică-tu cu el, să nu fi apucat ziua asta ! Am fost la biserică! Nimeni n-a vorbit cu mine. Nici Gherghina, nici Vasile. Nici Zamfira. Nici vecina noastră. Voiam să intru în pământ. Ce-ai scris acolo, mamă ? Ce-ai scris ? Unul mi-a zis în treacăt, în curtea bisericii : Ruşine să-ţi fie ! Am rămas singură la mormântul lui tac-tu ! Am vorbit cu el. L-am rugat să mă ia. Şi s-a făcut seară şi frig. Am venit acasă, să mai vorbesc o dată cu tine, mamă..."
 Aş fi vrut să o consolez, aş fi vrut să-i spun că o voi lua din sat şi o voi aduce la mine, la Broşteni, unde am multe camere, şi o să stea cu fetele mele, şi o să ne facă mâncare şi căldură. Dar mi-am adus aminte că o mai adusesem o dată după moartea tatălui. După o săptămână, m-a trezit în toiul nopţii şi mi-a zis :" Mamă, mi-am visat căsuţa plină cu bălării şi poarta cuprinsă de iarbă. Am plâns amândoi şi am plecat noaptea spre casa părintească". Am văzut bălăriile şi iarba din poartă, aşa cum le visase ea şi am cosit până dimineaţă. Am lăsat-o acolo, la casa ei, cu faţa îmbujorată şi ochii acum plini de bucuria cerului. Şi mi-am dat seama că nu se poate. Nu puteam să-i cer iarăşi să plece. "Măi băiete, să nu te încumeţi, mamă, să te apropii de sat, că ţi-au pus gând rău. Vorbea şi  suspina. Că tu eşti singurul meu băiat. Pe mine pot să mă batjocorească, nu-i mare lucru. Da’ tu, tu să nu vii în sat, mamă…"
   Într-o dimineaţă, m-a trezit cineva care bătea cu putere în poarta mea de la Broşteni. Mi-am auzit numele strigat cu furie. O mulţime de oameni mă îndemna să ies afară. Pe câţiva îi cunoşteam. Îmi fuseseră colegi de şcoală. Aveau cartea mea în mână. Mi-au deschis-o în faţa ochilor. "Ce-ai scris aici despre tata ? Dar aici ? De ce ai scris asta ? De ce ai scris că are lut pe jos ? De ce ai zis că-i sărac ? Când a cerut el o sită cu mălai ? Te dăm în judecată ! Eu sunt avocat. Sunt ginerele lui. Ai să plăteşti totul. Ce, tu eşti scriitor, mă ? Te dai scriitor va să zică ? Îţi arătăm noi ce să scrii de-acum încolo, dacă vrei să ajungi scriitor!" Nu visam, ceva nu era în regulă, iar oamenii muntelui voiau satisfacţie. Şi m-am pus pe explicat. "Măi oameni buni, pe dumneata te cheamă Vasile Ciubotaru, iar în carte e unul Cobzaru !"Ehe ! Adică vrei să ne prosteşti , ai ! Adică nu-s eu, vrei să zici ? Adică nu eu stau acolo în pârăul unde a fost moara ? Adică nu eu ştiu să cânt la cobză ?" "Dragii mei, măi fraţilor, asta e literatură, e ficţiune ! Staţi să vă spun ! …"Ce să ne spui,  ai spus aici ce-ai avut de spus, în carte. Şi avocatul intervine cu duritate: Ne vedem la tribunal. Ai să rămâi gol cum te-a făcut mama ta, nu te-ar mai fi făcut ! Lasă că ne răfuim noi şi cu ea, că multe lucruri de aici, îmi pare mie, că de la ea le ştii !" Şi arăta cartea ca pe un trofeu însemnată pe fiecare pagină, că n-aveai tu de unde să le ştii pe toate dacă nu-ţi spunea ! Ne răfuim noi şi cu ea…
   Revedeam  multe chipuri din cele cărora le dădusem cartea în curtea bisericii. Unii ziceau că e blasfemie, că am scris de preoteasă, că am scris de preot, că s-a făcut blasfemia până la capăt de s-a ajuns cu cartea necurată în curtea bisericii. E spurcată biserica, nu mai îngropăm morţi acolo! Am aflat apoi că tanti Agripina umbla cu cartea mea la subţiori prin tot satul, şi la muncă şi la odihnă, şi la pomană. Femeile învârteau sarmalele şi ea deschidea cartea şi citea. Doar două, trei rânduri, apoi vorbea de la ea vrute şi nevrute, din ce în ce mai vijelios, după cum dădea păhărelul cu rachiu pe gât, pentru că trebuie să vă spun că avea mai mereu necaz pe suflet şi trebuia stins de fiecare dată înainte să se mistuie în durere. Câte o femeie intervenea: Tanti Agripina, am şi eu cartea, parcă vorbeşte frumos de dumneata, n-am cetit răutăţi ! Ei, lasă, nu te băga, tu să taci, la tine o fi scriind aşa, la mine scrie altceva, şi-i numai şi numai de rău. Omu’ meu se oftică tare de tot că l-a făcut sărac, nu trebuia să i-o spună nimeni până la moarte…

      Am ajuns la tribunal, deşi nu credeam că voi ajunge vreodată acolo din pricina unei cărţi.. Nu pentru a fi judecat, ci pentru a mă interesa dacă a depus cineva vreo reclamaţie. Am găsit într-o zi un judecător de serviciu care ştia toată tărăşenia. Îmi zice: "Da, au călcat pe-aici câţiva, dar i-am întrebat: Te numeşti Vasile Cobzaru, aşa cum văd că scrie aici, în carte ? Nu, eu sunt Vasile … ! Dar dumneata te numeşti Ilie Boroghină ? "Nu, eu sunt….. Da’ eu stau acolo, eu am dat de pomană datoriile, deci eu sunt Ilie Boroghină !" "Omule, în buletin cum scrie ?" "Păi, Domnule judecător, iertată să-mi fie îndrăzneala, dar cred că trebuie să ne schimbăm cu toţii buletinele, că pe mine, spre exemplu, tot satul mă strigă Ilie Boroghină, pe el, Vasile Cobzaru şi tot aşa, după cum ne-a botezat Gheorghiţă ! "

 
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu personajele mele, că după un an de zile, când am mers în sat, m-au întrebat, cu zâmbetul pe buze, dacă am scos volumul doi al romanului.
Suntem tare curioşi să vedem ce-ai mai scris despre noi ! Unul bătrân zice : Scrie mai repede, Gheorghiţă, că eu îs bătrân şi vreau să mai citesc despre unul, despre altul. Să scrii ceva şi despre mine, auzi…! Ce vrei tu, taică… !
 
Şi uite-aşa m-am hotărât să trec la volumul al doilea, despre care jurasem că nu-l voi scrie vreodată…

Gheorghiţă Mocanu este scriitor și publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Romanul Borta, prefațat de Fănuș Neagu și postfațat de prof. dr. Ion Rotaru, autotul lucrării "O istorie a literaturii române", a apărut în anul 2006 la editura Rafet din Râmnicu-Sărat și a primit Premiul anului 2006 al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău, pentru debut în proză.

 


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 5

Adaugă comentariu
ALEXANDRU COTEA, acum 1232 zile, 3 ore, 13 minute, 7 secunde
Cunosc cit de cit autorul.Sunt mindru ca un pui de mocan are asa velietati.Citind articolul am fost sensibilizat,impresionat,mi-am adus aminte de copilarie,de vorbele frumoase spuse de Dumitru Pricop citeste integral
Coleg de cenaclu literar cu domnul Gheorghită, acum 1241 zile, 4 ore, 24 minute, 6 secunde
Da, se pare că în ziua de astăzi cel mai greu este să scrii simplu, luminat, curat și frumos. Am uitat să scriem simplu, aceasta este problema literaturii din zilele noastre! A apărut citeste integral
carcotasul, acum 1239 zile, 5 ore, 36 minute, 14 secunde
de acord cu dvs , foarte bine sa scrie, dar pentru dumnealui sa nu mai dea si la altii, tautologic si introspectiv asa mi se pare corect.....
@cârcotașul, acum 1238 zile, 22 ore, 56 minute, 45 secunde
Ofticatule! Sigur și tu ai încercat să scrii și nu ți-a ieșit niciun rahat ciu ochi! Încearcă să pui mai mult rahat! :))))))))))))
ciocoflenderul de servicu, acum 1241 zile, 5 ore, 58 minute, 46 secunde
da este un fel de literatura dar mai ca la tzara, taranista, adica mai putin academica la nivel de clasa primara.
marinela preda, acum 1241 zile, 12 ore, 5 minute, 7 secunde
Ilaritatea momentului intalnirii autorului cu oamenii ce au avut sansa de-a se regasi in paginile cartii e demna de remarcat. O "poiana a lui Iocan" e in orice localitate... Dar nu orice citeste integral
Mircioiu, acum 1242 zile, 3 minute, 26 secunde
Foarte frumos! Mi-plăcut mult stilul de a scrie! Iar intamplarea este savuroasă. Imi aminteste de Agârbiceanu care după ce a publicat Fefeleaga, preot fiind, a fost hulit de sateni pentru ca au citeste integral
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.