Sărbătoarea Crăciunului azi: între cea alături de Prunc sau de Moş
De la an la an aşteptăm cu nerăbdare să vină Crăciunul şi, în general, toate sărbătorile de iarnă. E bine! Se dă liber, copiii nu mai au cursuri, se taie porcul, se fac fel de fel de pregătiri culinare, lumea merge la cumpărături, îşi iau plasme, telefoane inteligente, îşi înnoiesc garderoba, etc. Nimic rău până aici, putem spune. În lumea cotidiană s-a creat deja un mod de trai în preajma acestui eveniment. împodobim bradul, cupărăm cadouri. Că doar a venit Crăciunul! Ne întâlnim cu cei dragi, familie, prieteni, cunoştinţe. Râdem, glumim. Trăim o stare de euforie. Însă ceva ne scapă de sub priviri: pruncul Iisus! Deşi este artizanul sărbătorii, căci Naşterea Lui se serbează, în fapt noi, sub euforia aceasta consumeristă şi materialistă, uităm care este de fapt scopul sărbătorilor, şi anume întâlnirea cu Dumnezeu „în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24), cu pace, linişte sufletească şi în armonie alături de semeni.
De ce uităm ce e mai important?
Dar la noi acum pare a fi altfel. E ca şi cum ai merge la cineva în vizită, să te bucuri de un moment aniversar al vieţii lui, şi cauţi prin casă să îţi faci de lucru, sau vorbeşti numai cu ceilalţi invitaţi, iar gazda stă singură într-un colţ, nebăgată în seamă, aşteptând din când în când un semn discret, care să anunţe că bucatele sau băuturile s-au consumat, şi pentru întreţinerea atmoferei trebuie să o ia din loc şi să plinească toate lipsurile mesei. Iar la sfârşit, după ce sărbătoarea a trecut, te mai şi încrunţi la gazdă, ca fiind unicul vinovat pentru faptul că iar ai mâncat prea mult, că o să te îngraşi şi că n-or să te mai cuprindă hainele, şi pe deasupra mâine o să fii şi cam obosit. Păstrând proporţiile, la fel se întâmplă şi cu noi cu prilejul sărbătorilor care anunţă sfârşirea anului calendaristic. Uităm cel mai important aspect, să serbăm cum se cuvine, sărbătorile de iarnă. Bisericile sunt deschise. Clopotele bat îndelung anunţând creştinii, că în ieslea din Bethleem, a primit a se face asemeni nouă, cu trup omenesc, însă lipsit de păcat, însuşi Fiul lui Dumnezeu. S-a făcut om pentru ca pe om să-l îndumnezeiască. Dar se pune întrebarea: cât mai simte omul postmodern latura dumnezeiască din aceste sărbători? Nu se cere să ţinem post negru şi de Crăciun, să facem mătănii şi rugăciuni în toate zilele, dimpotrivă până la Bobotează zilele de miercuri şi vineri sunt zile de harţi adică se mănâncă de dulce. Trebuie să ne bucurăm, să ne veslim, însă un lucru nu trebuie să-l uităm, că aceste sărbători sunt creştine şi trebuie să facem minimul efort să-i dăm hrană şi sufletului nostru. Se cere de la noi să ne trezim din această letargie duhovnicească care ne-a cuprins. Să fim puţin mai realişti la lucrurile cu adevărat importante, pe care am început uşor-uşor să le pierdem.
Multe beculeţe, dar puţină lumină (de Sus)
Paradoxal, observăm înmărmuriţi cum suntem martorii unui fenomen: Moş Crăciun încearcă să-L evacueze aproape de tot pe Hristos de pe scena Crăciunului !!! Este incredibil, dar adevărat. Care este miza? Tot una materialistă. Hristos nu cere să nimic decât să ne pregătim duhovniceşte asemeni magilor, care au făcut un efort considerabil pentru a-L întâlni pe Mesia. Or acest lucru nu aduce profit societăţii. Pe când Moşul îmbrăcat în roşu este mai eficient. El impune aducerea de cadouri, bucuria copiilor şi bătaia de cap a părinţilor. Prezenţa lui cere bani cheltuiţi, căci un Moş care ar veni cu tolba goală ar duce exact la autoexcluderea sa de pe scena sărbătorilor de iarnă.
Nu trebuie acum să înţelegem că Iisus Hristos şi Moş Crăciun sunt două entităţi care se luptă pentru a cuceri o scenă. Fiecare îşi are rolul său, unul e de natură duhovnicească iar celălalt de natură mai lumească. Numai că cel de natură lumească este bine susţinut în lumea aceasta prin campanii destul de agresive de marketing, pe când Celălalt care spunea în perioada de activitate pământească unui împărat lumesc (Pilat) cuvintele „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), nu a fost, nici în istorie mereu, şi nici acum, nu este prea bine înţeles, căci potrivit învăţăturilor sale „lumea iubeşte numai ceea ce este al său” (Ioan 15, 19) adică ceea ce este lumesc, şi plecând de la această axiomă înţelegem lesne de ce El nu este foarte bine înţeles şi nici iubit.
Mult zgomot dar puţină melodie (în suflete)
Şi dacă e să ne referim strict la colindele care din abundenţă sunt cântate şi ascultate în această perioadă vedem din textele lor ce este duhovnicesc şi ce nu. Tradiţia colindelor s-a dezvoltat pe lângă strana de la Bisercă. De aici au ieşit apoi pe spre casele oamenilor purtate de mesagerii Naşterii lui Hristos. Acum însă cu greu mai poţi face un playlist cu colinde strict creştine. Toţi cântăreţii îşi încearcă norocul cu colindele. Privind cu invidie spre unele voci mai vechi sau mai noi care au ajuns a se consacra în nişa aceasta a colindelor, gen Hruşcă sau Fuego, toţi cântăreţii aşteaptă să pătrundă în acest sector, bineînţeles pentru a spori numărul concertelor din această perioadă. Din postura în care mă aflu, am încercat să fac o analiză asupra textelor şi a melodicităţii şi am observat că în multe cazuri nu mai găseşti nimic care să se lege de specificul colindei, care în estenţă este un cântec ce vesteşte Naşterea Domnului.
Serbările şcolare de Crăciun
Dacă ne mai gândim în general şi la serbările şcolare, în România sunt destule voci care se plâng de faptul că nu prea mai există multe elemente care să aducă aminte de specificul lor pur creştin. Totul se reduce la „Secret Santa” (tu dăruieşti cuiva şi primeşti daruri de la altcineva necunoscut), muzică disco, dans, poezii şi cântece despre iarnă, zăpadă, Moş, etc... Participând la o serbare de acest fel în Focşani, deşi nu pe deplin mulţumit pot spune că nu sunt atât de pesimist. Deşi nu a fost o serbare eminamente creştină, totuşi, prin implicare cadrelor didactice a avut destule momente ce ţin şi de esenţa tradiţională a sărbătorilor. S-au cântat vreo două colinde cu conţinut strict religios, amintind de Mesia, de Fecioara Maria, magi, Bethleem. S-a jucat şi o horă românească, ce parcă te făcea să nu uiţi că nu eşti american ci român. Un colindător dintre artizani purta o stea în mână ce era decorată pe ambele feţe cu câte o icoană. Privind cu ochiul unuia care am studiat şi sociologia, şi văzând avalanşa de elemente seculariste ce tind să ne cuprindă, am trăit sentimentul că mai este loc să ducem mai departe fărâme şi din esenţa sărbătorilor străbune. Şi dacă stau şi mă gândesc, acesta a fost şi motivul pentru care, nu lipsit de efort ce-i drept, am organizat de Sfântul Nicolae serbarea şcolară la Biserică, pentru ca tinerele vlăstare să nu¬-şi uite apartenenţa de neam şi de credinţă. (Pr. Dr. Muscalu Cristinel, Bordeştii de Jos)
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Opinii
De același autor
