Personalul medical este sau nu funcţionar public?
Ori de cate ori întâmpinăm o problemă serioasă, facem noi, românii, ce facem, ne exprimăm părerile, ne certăm, ne înjurăm şi în final, când ne ajunge cuţitul la os şi când interesul ne-o cere intrăm şi noi în rândul oamenilor. Mai devreme sau mai târziu ne aliniem şi noi cu reformele noi, cu standardele mondiale şi europene, dar cu toate astea până nu ne dăm în petec un pic, nu ne simţim bine.
O să ziceţi ce vreau să spun cu asta!? Păi, din 1990 încoace tot facem reforme şi reforme în toate domeniile, inclusiv în sănătate. Orice am spune, domeniul sănătăţii reprezintă un teren “sensibil”, în care trebuie pusă la loc de cinste moralitatea, omenia, răspunderea totală şi nu în ultimul rând pregătirea profesională. De aceea, pentru a ne reforma şi a ţine cont de cele menţionate mai sus, trebuie să luăm în considerare următoarele:
1. Profesia de medic este o profesie “LIBERALĂ”.
2. Actul medical trebuie efectuat şi condus de o echipă în fruntea căreia să fie un medic pregătit pentru aceasta; inclusiv actul managerial în sănătate trebuie efectuat şi condus de un specialist în management sanitar, care ar trebui să fie un medic.
3. “Ne-am reformat” în 25 de ani de la revoluţie de fiecare dată de câte ori s-a schimbat guvernul. Ar zice tot românul că nu s-a întâmplat nimic, dar dacă facem o comparaţie cu situaţia de la sfârşitul anului 1989, o să observăm că sunt unele lucruri care s-au transformat în bine şi am ajuns să avem un sistem de sănătate performant, favorabil populaţiei, cu personal medical înalt calificat, cu creştere de cel puţin 15 ani la durata mediei de viaţă la ambele sexe, dar un sistem subfinanţat, marginalizat, infiltrat cu tot felul de “personaje” din biografia lui Nenea Iancu şi, cel mai important lucru, un sistem nerespectat, căruia nu i-am definit bine locul şi rolul în societate.
4. Autorităţile locale, (Consiliul Judeţean, Consiliul local, primarii, etc.) , care prin lege au atribuţii înca din 1990 în asigurarea condiţiilor necesare desfăşurării unui act medical corespunzător, să-şi facă datoria în primul rând şi pe urmă să aspire la exercitarea actului managerial în sănătate, care a devenit în unele localităţi act politic (a se vedea Vrancea). Consider că domeniul sanitar, fiind un domeniu sensibil, cu multă responsabilitate, actul medical trebuie efectuat de personal calificat, inclusiv actul managerial ca parte integrantă a actului medical.
5. Contribuţia fiecărui cetăţean la F.U.N.A.S.S. reprezintă o taxă cu destinaţie precisă, iar bugetul acestui fond trebuie votat de Parlament ca fond extrabugetar la fel ca şi fondul public de pensii. Banii din cele două fonduri nu au voie să fie folosiţi în alte domenii decât în cele în care au fost colectate. Orice angajare de cheltuieli din aceste fonduri, cu destinaţie precisă în alte domenii de activitate reprezintă deturnare de fonduri, ca să nu mai zic un act de totală imoralitate şi un atentat la sănătatea publică. Acest lucru trebuie definit clar prin lege ca nimeni să nu se abată de la aşa ceva.
6. Legea asigurărilor sociale de sănătate, fiind o lege organică, se referă la relaţia dintre trei mari “actori”: pe de o parte asiguratul care contribuie la F.U.N.A.S.S., pe de altă parte prestatorul de servicii medicale şi activităţi conexe, iar între ei, ca mediator, C.N.A.S. care gestionează fondurile şi care a încheiat contracte cu prestatorii de servicii, dar nu şi-a încheiat rolul principal – contractul cu asiguratul.
Având în vedere cele menţionate mai sus, eu, onorabilul cetăţean român Vasile Lepădatu, trag următoarele concluzii:
a. Suntem abia la jumătatea drumului, dar din fericire pe drumul cel bun.
b. Am pus “căruţa înaintea boilor”, în sensul că n-am pregătit implementarea acestor reforme pe o bază materială şi logistică corespunzătoare cu nivelul de performanţă la care am ajuns din punct de vedere medical. De exemplu, se efectuează operaţii de transplant aproape de nivelul performant din ţările europene, fără a avea şi aplica o lege clară a transplantului de organe.
c. De ce oare trebuie să ne referim la mărirea de salarii, când personalul medical nu face parte din rândul “bugetarilor”?! În acest sens, vă fac precizarea că medicii de familie, unităţile ambulatorii private, laboratoarele, spitalele private, personalul, nefăcând parte din cadrul funcţionarilor publici, au contracte de prestări servicii cu CNAS, iar spitalele şi ambulatoriile de specialitate publice, aşa - zise de stat, au şi ele contract de prestări servicii cu CNAS, dar personalului medical, nefiindu-i precizată poziţia şi anume: - conform legii 95/2006, art.375, alin.2, nu poate fi funcţionar public şi nici asimilat acestei entităţi, iar conform ultimei hotărâri a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este funcţionar public.
“Eu cu cine votez, “Nene Iancule?”
Astfel se încheie o nouă filă din romanul foileton “Aşa s-a călit oţelul” autor Ion Iliescu şi colaboratorii, scenariul I.L.Caragiale în regia “KGB” pe muzica Uniunii Europene.
P.S. 1. Eu nu văd legală mărirea de salarii în domeniul sanitar, deoarece noi, doctorii, nu suntem funcţionari publici, fiind personal extrabugetar, iar salarizarea trebuind să se facă conform sistemelor de asigurări de sănătate din toate ţările avansate, pe baza de prestări servicii, pe bază de acte medicale efectuate, cu responsabilitate şi în funcţie de nivelul de performanţă.
P.S. 2. De ce oare în 1999, conf.HGR 150, şi în 2000, conform O.U.G 24 , s-au mărit salariile cu până la 100 % în domeniul sanitar, iar apoi în nici un an, până în momentul de faţă, nu s-a mai reuşit aşa ceva?
În speranţa că nu v-am plictisit şi că veţi ţine cont de cele descrise mai sus, Vă mulţumesc pentru atenţie!
Onorabilul cetăţean român Vasile Lepădatu
Vasile Lepădatu este medic cardiolog la Spitalul Municipal Adjud
