Un model intermediar de dezvoltare: criza
Această nouă agendă politică ar trebui să urmărească reinstaurarea controlului popular asupra economiei şi politicului, orientând acţiunea statului către soluţii eficiente la realităţile economice ale pieţelor globale, precum şi la cerinţele societăţilor de masă, cu scopul de a asigura o distribuţie echitabilă a recompenselor şi sacrificiilor“.
(Charles A. Kupchan, profesor de relaţii internaţionale la Georgetown University şi senior fellow la Council on Foreign Relations, 2012)
Prin 2007, meleagurile mioritice erau, încă, insensibile la veştile catastrofice de peste ocean. Istoricii apelau la memorie şi repuneau în discuţie „Marea Depresiune“ din 1929-1933 care-i determina pe decidenţii de pe Dâmboviţa să adopte celebrele „curbe de sacrificiu“. Nu la istorici a fost problema, nici măcar la palatele Cotroceni şi Victoria, în totalitate – deşi, ca de atâtea ori, România a fost o victimă sigură –, ci la nivelul economiei mondiale. Despre aceasta este vorba în rândurile următoare.
Ce va fi fost, va fi elucidat, fără îndoială, chiar dacă mulţi dintre cititorii acestor consideraţii nu vor mai apuca să ştie ce a fost cu adevărat: neputinţă, manipulare, intrarea într-un nou ciclu de dezvoltare, riposta statelor BRIC (Brazilia-Rusia-India-China) şi a economiilor emergente, o desfăşurare firescă şi implacabilă?
Problema şomajului din multe state ale Uniunii Europene, reducerile salariale din România sau mai recenta „criză greacă“ ne determină să afirmăm că recesiunea a lovit cel mai puternic Uniunea Europeană. Relaţia defectuoasă centru-periferie, criza euro, amplificarea decalajelor în interiorul Uniunii şi chiar la vârful acesteia, toate acestea sunt ipostaze ale unei crize structurale care a cuprins construcţia europeană.
Aşa cum deja s-a arătat în numeroase analize, nu a fost o criză globală, ci o criză a lumii dezvoltate. Afirmaţia se susţine cu ritmul impresionant de dezvoltare nu numai al statelor BRIC, ci şi acela al Africii de Sud, Turciei, Mexicului şi al „tigrilor asiatici“. În Europa s-a manifestat criza modelului european de dezvoltare, aşa cum a fost el conceput prin înfiinţarea Uniunii. Neoliberalismul adoptat în ultimele trei decenii a schimbat radical raporturile de tip clasic dintre principalele forţe ale economiei prin diminuarea ponderii deţinute de activităţile industriale în favoarea celor financiare. În sensul invers al liberalismului clasic, activitatea financiară a luat locul producţiei manufacturiere, ca sector primordial al economiei.
Profesorul de ştiinţe politice de la Warwick University, Susan Strange, afirma, cu mai mulţi ani în urmă, un adevăr care îşi va dovedi valabilitatea în cazul a ceea ce dorim să arătăm în aceste rânduri: „globalizarea nu este decât o formulă de politeţe care ascunde adevărul: de fapt, avem de-a face cu un proces de americanizare“. Până la începutul anilor ʼ70, dolarul avea acoperire în aur: cantitatea de bani de pe piaţă era „ţinută“ în loc de cantitatea de aur din Rezervele Federale. Era o modalitate care prevenea apariţia inflaţiei şi asigura o anumită stabilitate sistemului financiar, deşi genera o criză de lichidităţi. Dar, în 1968, preşedintele Lyndon Johnson a solicitat Congresului ca legătura dolar-aur să fie ruptă, fapt materializat în timpul mandatului preşedintelui Nixon. Aparent, urma o perioadă de prosperitate. În realitate, urma o perioadă de forţare a unor raporturi economice şi de asumare a unor riscuri învăluite în necunoaştere şi imprudenţă. Maladia a cuprins cel mai vulnerabil sector economic, cel financiar. Iar până la invadarea întregului organism economic a fost doar o chestiune de timp. Uniunea Europeană a fost victima sigură prin, repetăm şi noi, decalajele intrasistemice pe care le comportă această construcţie. Concluzia este cinică: Europa nu poate avea, simultan, state individuale şi integrare economică. Ori se va transforma într-o federaţie - şi atunci marile puteri europene vor accepta cu greu această realitate –, ori va rămâne la stadiul unei simple pieţe comune. Paradoxal, elementul destabilizator este moneda unică.
Actualul deceniu nu reprezintă decât un răgaz în perspectiva unei noi reaşezări a establishment-ului global. Previziunile arată China situată pe prima poziţie, cu 27,9% din PIB-ul mondial, SUA având 18%, în vreme ce zona euro va scădea dramatic către un neverosimil 11,7% (cf. Looking to 2060: A Global Vision of the Long-Term Growth, OECD Economics, Department Policy Notes, no. 15, Nov. 2012). Aceleaşi previziuni aşază India pe locul al treilea, ocupat în prezent de Japonia. În definitiv, ceea ce am numit „criză“ se dovedeşte tot mai mult a fi fost o soluţie de circumstanţă pentru edificarea unui viitor mai predictibil.
Cătălin Mocanu este profesor de istorie la Colegiul Tehnic "Gheorghe Balş" Adjud
Cătălin MOCANU
Anunțuri ZdV Premium
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 1
Adaugă comentariu
leviathan, acum 3173 zile, 8 ore, 38 minute, 35 secunde 
