Bacşişul: ultima redută a evazionismului!?
Pe undeva îmi aduce aminte de vorba ceea: Fă ce zice popa, nu ce face popa! Să nu preacurveşti, tună popa venind de la curve! Să nu furi, avertizează Ponta…ăăă, popa, copiind lucrarea de doctorat…
Dar să revenim la subiect: combaterea evaziunii. Premierul o ia metodic, o ia de la mic la mare. A executat cu ajutorul organelor fiscale sumele cu care a fost prejudiciat statul român, vreo 310 milioane de EURO, sume confiscate prin hotărâri judecătoreşti definitive (munca DNAului), i-a luat la întrebări pe toţi la care există disproporţii vădite între veniturile declarate şi averea afişată, gen posesorii de castele cu turnuleţe şi cruci de aur la purtător ce vin să-şi ia ajutoarele sociale cu Mercedesul, gen parlamentarii, consilierii politici, primarii, preşedinţii de CJ, funcţionarii de stat cu venituri modeste dar cu averi impresionante, ei sau rudele lor de grad apropiat, gen afaceriştii cu 5 vile şi dividende de 2 lei, pe manelişti… I-a terminat şi pe ăia cu rambursările ilegale de TVA la alcool, fructe, combustibil…
Ăştia şi mulţi alţii sunt evazioniştii ăia mici. După ce organele fiscale au prins curaj, experienţă în prinderea şi anihilarea lor, acum e momentul ca acest guvern să treacă la Marea Evaziune: ţăranii care vând urzici în piaţă, buticurile de cartier, covrigăriile. Dar, mai ales, bacşişurile!
Ei, cu bacşişurile este o întreagă poveste! Corectitudinea şi disciplina fermă ce-l caracterizează pe domnul Ponta şi pe care vrea s-o impună poporului român (îmi aduce aminte câteodată de regele ”neamţ” Carol I…) nu cadrează totuşi cu fibra intimă a aceluiaşi popor. Bacşişul este pentru noi cum e ceaiul pentru englezi! Imperiul britanic s-a clădit pe ceaiul consumat la five o’clock, România pe bacşiş. Eu nu vorbesc aici de şpagă, de mită, să fim bine înţeleşi, eu vorbesc de nevinovatul bacşiş, o anume sumă de bani, modică, dată peste plata cuvenită, şi care răsplăteşte un serviciu personal. În mentalul colectiv bacşişul nu se asociază cu vreo chestiune bănească, ci cu o relaţie interpersonală, de socializare, de apreciere reciprocă între cele două entităţi: donator şi primitor. Dai bacşiş unui om care nu ţi-e cunoscut, amic, pentru că-ţi place de el. Cum ar dori, mă rog, Guvernul, să-i arătăm aprecierea acelui individ: să-l pupăm pe gură, pe obraji ? Să-l mângâiem pe ceafă? Să-l linguşim obedient? Banul în acest caz nu este un element financiar ci unul psihologic. Marchează spiritualitatea, nu fiscalitatea. Aţi observat bucuria sinceră din ochii unui ospătar când compară nota de plată cu cashul primit? Nu vezi nimic materialist în priviri, ci doar satisfacţia morală că cineva a apreciat un lucru bine făcut.
De acum încolo, trecând la rigurozitatea care ni se pregăteşte, această mică socializare, această cutumă, această tradiţie românească, bacşişul care uneşte, va dispărea. Nu va fi decât o altă plată, de fapt aceeaşi plată numai că mai scumpă. Pentru a-mi păstra satisfacţia de a da bacşiş, voi fi nevoit să încerc trucuri la limita ilegalităţii. Statul mă împinge la asta. Va trebui ca atunci când ospătarul trece pe lângă mine să las să cadă “ca din greşeală” nişte bani pe traseul lui, bani pe care el îi “va găsi”. Va întreba, fireşte, a cui sunt banii, eu voi nega cu un zâmbet complice pe faţă că-s ai mei, iar el îi va lua şi îi va trece într-un registru special conceput, numit “Registrul pentru banii găsiţi pe podea”, asemănător “Registrului de bani personali” impus acum de autorităţi. Nu cred că există încă impozit pentru banii găsiţi. Şi aşa, într-un mod destul de simplu, bucuria de a da un bacşiş va putea continua, unind într-o mare familie toţi românii de pe cuprinsul ţării.
Domnule Ponta, îmi place că încercaţi să ne civilizaţi, dar cu bacşişul nostru cel de toate zilele ce-aţi avut?! După atâtea şi atâtea reuşite excepţionale în lupta anticorupţie aţi putea să fiţi mai îngăduitor cu ultima redută a evazionismului.
Rareş Chinescu