Armonii şi dizarmonii politice, dar şi opinii constituţionale!
Paradoxal, deseori chiar mă şi contrazic, adică prin faptul că mă ataşez atât de tare de locuri, chiar şi lipsite de speranţe, încât mi-e teamă să mă desprind. Acea doză de conservatorism nativ, ce să-i faci?!
Probabil că nu sunt singura care simte una şi face altceva cu îndărătnicie. Dacă de locurile natale nu mi-a părut rău să le părăsesc, pentru că aveam siguranţa că nu am cum să evoluez, aici am sperat mereu într-o schimbare, în bine.
Revin cu câteva completări, mai ales pentru faptul că, între timp, am primit şi câteva comentarii, dar şi câteva întrebări la care, nu ştiu de ce, mă simt datoare să răspund, dar şi pentru că am impresia că parcă nu am scris suficient, atunci.
Mereu am crezut în consecvenţă şi continuitate. Mai ales în ce priveşte proiectele şi/sau mandatele. Pe de o parte, chestiunea conduce la ceva durabil, dar pe de altă parte, având în vedere experienţele trăite înainte de î89 şi după î89, am sesizat două situaţii distincte. În prima situaţie, continuitatea şi consecvenţa a construit „măreţia”, dar a consolidat Autocraţia, atât înainte, cât şi după; în a doua situaţie, lipsa continuităţii, consecvenţei şi a promovării doar pe criterii şi interese politice, a condus la haos generalizat, longevitatea bolii democratice de tranziţie, accentuarea corupţiei şi, spre final, a depopulării, lehamitei şi acutizarea pesimismului naţional, până la nivel local. Repet, ca şi data trecută, lista se poate completa. Câte exemple de primari cu trei mandate cunoaştem şi ale căror realizări se văd?
Ce e de făcut? Cu ce ar trebui să contribuie cetăţenii? De ce ne omoară birocraţia? De ce ne este greu să supravieţuim, atât în mediul de afaceri, cât şi ca simplu salariat? De ce se închid uşile în nas? De ce nu ai şanse ca tânăr, viitor părinte? Ce speranţe şi zâmbete să răsară?
Sunt multe întrebări la care nu eu sunt în măsură să răspund şi, atunci când scriu şi public ceva, pot doar să-mi exprim opinia, cu care puteţi fi de acord sau nu. Libertatea de exprimare este Constituţională, atât timp cât îşi păstrează limitele bunului simţ.
Am afirmat că trebuie să existe cumva o armonie politică şi noi, cetăţenii, să contribuim cu ceva. Menţin această afirmaţie, dar nu o contrazic pe cea a unui cititor care a întărit, de fapt, necesitatea „dizarmoniei”. Sunt convinsă că s-a referit la sensul de opoziţie, pentru că e firesc ca într-o societate democratică să existe disensiuni de opinie, dar, totuşi, să fie constructive. Armonia la care m-am referit eu a fost cea referitoare la luarea deciziilor care privesc interesul comun al cetăţenilor şi nu la cea care este vizibilă, cumva, la niveluri diferite, de acaparare a puterii, chiar şi a cuvântului, şi a atingerii pragului electoral viitor prin promisiuni.
Ce e de făcut?
Să ne ştim drepturile în primul rând, apoi să ne debarasăm de frici. Frica este sentimentul moştenit de pe vremea când teroarea ne domina vieţile. Frica de a nu vorbi, de a nu face ceva greşit, frica de repercursiuni, de a nu ne scrie o opinie în spaţiul public, mai ales fără să preamărim partidul (aşa cum era în trecut), frica de a ne cere drepturile cu gândul că ne pierdem serviciul, postul ori că ni se cotropeşte firma cu cel puţin 10 controale din partea instituţiilor, la “comandă”, iar după 10 amenzi deja intri în faliment, frica de orice fel. Orice frică a cetăţeanului moştenită, preluată, inserată, indusă, conduce către o nouă formă de (neo)manipulare cetăţenească sau (neo)autocraţie.
Orice nemulţumire se exprimă, iar orice nevoie se sesizează!
Eu aşa ştiu! Dacă a fost nevoie să ţip să-mi cer dreptul care mi se cuvenea, am ţipat şi am plâns. Am obţinut cât am putut, iar de restul, mai aştept! În orice instituţie, există regula referatului de necesităţi. Şi mai există o vorbă din bătrâni: “copilul care nu plânge, nu primeşte ţâţă” etcetera.
A! să nu uit! Zâmbetul şi vorba bună deschid orice uşă şi strâng orice mână! Chiar dacă îl urăşti pe duşman tolerează-l prima dată, pentru că şi el, de fapt, ţi-a zâmbit la fel de fals când ţi-a promis! Dar, vorba lui Paler, “mi-am promis să nu dau sfaturi atunci când ajung bătrân”!
“Si noi, cetăţenii, cam cu ce ar trebui sa contribuim?” O întrebare care mi-a produs o insomnie.
Ar trebui să nu mai facem confuzia între naţional şi local. Chiar dacă nu există o distincţie clară în ceea ce priveşte descentralizarea, fiecare oraş are reguli şi hotări distincte de Consiliu Local. Ar trebui să le cunoaştem, să nu fie schimbate fără să ştim şi noi, să se organizeze dezbateri publice (dar reale, nu formale) şi, cât timp noi, ca cetăţeni, contribuim la bugetul local cu taxe şi impozite impuse tot prin Hotărâri Locale, şi ei, la rândul lor ca autorităţi, trebuie să ţină cont de doleanţele noastre.
Ar trebui să ne preocupe propriile gunoaie. Ar trebui să nu le aruncăm oricum şi oriunde, ci acolo unde trebuie. Nimeni nu este responsabil de propriile noastre coji de seminţe, chiar dacă există cineva care se ocupă cu salubritatea. E chestiune de bun simţ şi să mai renunţăm la meteahna “lasă că merge şi aşa”! Ar trebui să ne ocupe propria noastră mizerie lăsată în urmă, atât fizică, cât şi fonică.
Ar trebui să avem atitudine! Chiar cu riscul să nu ne încadrăm în legalitate, aşa cum a făcut un prieten atunci când şi-a asfaltat singur groapa din faţa blocului. Atitudinea a demonstrat o faptă corectă, o promovare a opiniei, iar autorităţile s-au autosesizat în mod constructiv, ulterior!
Sesizaţi! Tăcerea nu exprimă nimic!
Orice nemulţumire exprimată şi reexprimată, mediatizată şi “sâcâită” este imposibil să nu se rezolve cumva! Puterea social media şi a opiniei individuale, ori de grup, a depăşit în prezent orice nivel de aşteptare. Doar s-a schimbat chiar şi un preşedinte, nu-i aşa?
Tăcerea exprimă mulţumirea! Nemulţumirea exprimă nereguli, iar “ţipătul” sub forma unei sesizări, poate forţa rezolvarea!
P.S. La ultima dezbatere publică a bugetului local nu am văzut niciun director de instituţie nemulţumit de suma alocată. Cultura? Şcolile? Cum se stabilesc priorităţile? Cum se alocă sumele? În mod privat?
P.S.2. Încă mai aştept pe cei de la Direcţia de Dezvoltare Servicii Publice să vină să-mi igienizeze copacul din faţa blocului. Nu aş vrea să recit din Eminescu, în ediţia de mâine!
Alexandra Tătaru se declară cetăţean, profesor, blogger. Ea scrie pe blogul www.alexandratataru.ro
Alexandra TĂTARU
Textul Alexandrei Tataru, care a inspirat-o sa continue, poate fi citit aici:
Focşaniul lipsei acute de speranţă