Poveste de Crăciun, aproape adevărată
Această mare sărbătoare a creştinătăţii iradiază o stare de pioşenie, de întoarcere la credinţă. Sărbătoarea Creaţiei e un punct de plecare pentru întreaga noastră devenire. De aici începe speranţa în mântuire, speranţa în viaţa de dincolo. Când autorul „Poemelor luminii”, Lucian Blaga, striga către ceruri „Opreşte, Doamne, trecerea!”, comunica imensului univers teama noastră de neant, înţelegând că “unde nu este moarte, nu este nici iubire”.
Tot anul dăm din coate pentru a ajunge cât mai aproape de masa bogaţilor şi uităm de năpăstuiţii soartei, de copiii fără copilărie. Pe mulţi îi cunoaştem doar din lecturile de pe băncile şcolii, când, vrând-nevrând, am fost aproape obligaţi să citim. Deprinderea cititului s-a mai tocit, dar câte un personaj tot ne-a mai rămas în minte. Nu ne amintim oare cu emoţie de celebra poveste a lui Hans Christian Andersen “Fetiţa cu chibriturile”? Nu vibrăm şi acum la momentele tragice surprinse de autorul danez tocmai într-o noapte de Anul Nou? Trăirile micuţei vânzătoare de chibrituri înainte de a cădea răpusă de ger emoţionează şi acum copiii şi nu numai, de pretutindeni. O să-mi spuneţi că totuşi e literatură.
Ei bine, eu o să vă spun în câteva cuvinte povestea unor copii care trăiesc în apropierea noastră, cu precizarea că încă nu e literatură.
Undeva, nu departe de Marele Bulevard, vieţuieşte o familie alcătuită din patru copii şi o mamă singură, care se zbate să-i crească frumos. Nu le ajung banii nici de alimente, nici de lemne, nici de hăinuţe. Sunt patru fraţi. Doi sunt elevi la marile Colegii din Focşani, iar doi sunt preşcolari. Liceenii sunt în topul fruntaşilor. Ei au înţeles că doar învăţătura îi poate ridica din grija zilei de mâine. Cei mici, ca cei mici! Cu naivităţile vârstei, cu inocenţa şi iubirea pentru mama lor.
Nu v-aş fi spus această poveste dacă nu s-ar fi întâmplat ceva de…film.
Într-o zi, mama lor, răpusă de oboseală, a căzut într-un somn ce părea pentru cei mici fără întoarcere. Convinşi că mama lor nu se va mai trezi, micuţii nu s-au speriat, ci, ca nişte oameni mari, au aprins la capul mamei care nu mai vorbea cu ei o lumânare. Aşa au învăţat ei că se cuvine să faci când moare un om. Au aşteptat cuminţi murmurând rugăciuni lângă iubita lor mamă, implorând-o prin plâns de copil: “Să nu mori, mamă!”
Lumânarea a început însă să ardă covorul sărăcăcios. Tragedia nu s-a produs. Fumul a trezit-o la timp pe unica lor speranţă şi minunea s-a produs. Totul s-a terminat cu bine. Cum să ia Dumnezeu la el un suflet căruia i-a încredinţat alte patru?
De povestea lor au aflat oameni inimoşi, care s-au grăbit să le aducă daruri, de la alimente până la lemne pentru soba care trebuie să-i scoată din iarnă.
Dramul de bucurie le-a fost oferit în preajma Crăciunului. Dar după?
Dacă povestea lor ar deveni “Copiii cu lumânarea”, ar fi literatură sau viaţă adevărată? Familia căruia Iisus i-a zâmbit prin oameni are un nume. Binefăcătorii, de asemenea!
Vasile LEFTER