EU CU CINE VOTEZ?
La o asemenea întrebare, răspundem cu o înjurătură (ba pe-a mă-ti!) sau cu o ,,glumă” foarte amară, tragică chiar ,,- Eu cu cine votez”!?
Se pare că nici acum după 130 de ani nu înţelegem tragismul acestei întrebări, nedumerirea şi teama de timpurile care va să vină, pe care o trăieşte ,,cetăţeanul”, ,,alegătorul”, aflat în faţa urnei de vot şi o luăm tot ca pe o glumă. ,,Tipătescu şprefectulţ: Ai ajuns de nesuferit… Votează pentru cine pofteşti… Cetăţeanul: Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de poftă…”, dar în lumea modernă… nu se poate fără alegeri.
Cetăţeanul e turmentat de vorbe, de minciuni, de gălăgia tuturor Caţavencilor, Tipăteştilor, Farfurizilor etc., etc., nu de bere.
Dacă mai facem un pas în istoricul alegerilor din România, vom constata că alegerile parlamentare şi locale au devenit cu timpul, adevărate prilejuri de zarvă şi încăierări între oameni şi… partide.
Iată ce scria Simion Mehedinţi în publicaţia Dumineca Poporului în 1922: ,,Până la 1919, când am dobândit votul obştesc şvotul universalţ, ţăranul nu însemna mai nimic la alegeri. Toţi plugarii abia aveau dreptul să trimită la Cameră, vreo 40 de deputaţi, dar nici aceia nu erau ţărani. Prefecţii luau mită de la bogătaşi şi alegeau pe cine pofteau ei. Azi s-a schimbat lucrul: toţi deputaţii sunt aleşi prin vot obştesc. Dacă nu vrea ţărănimea, poate să fie cineva cu stea în frunte, nu-i chip să intre în Parlament.”, asta pentru că ţărănimea era în majoritate absolută.
Dar pentru a nu se lăsa ameţit de minciuni şi de înjurături ca la uşa cortului, profesorul Mehedinţi îşi îndemna poporenii să fie atenţi pe cine votează: ,,Ca să se vadă aleşi, toţi sunt gata la vorbe mari. Făgăduiesc chiar marea cu sarea. Dar una e să spui din gură şi alta să adevereşti cuvintele prin fapte. Numai omul cinstit se ţine de făgăduială. Dar ştii cine e cinstit? (…) Iată unde stă greutatea votării şi izvorul greşelilor.
Dar oricum vei face, iubite cititor, votarea e lucru de mare însemnătate. Cu votul pe care îl dai îţi pui singur laţul împrejurul gâtului. De acolo atârnă legile, dările, binele şi răul unei ţări întregi. Cum vei vota aşa vei ofta”.
Oricum s-ar desfăşura lucrurile după ziua votului: ,,Poporul nu mai are de aici înainte, dreptul de a se plânge”, aşa că şi ieri, şi azi, şi aici şi aiurea, votul este un contract pe care trebuie să-l respecte cele două părţi: alegătorul şi cel ales.
Dacă acest lucru nu se întâmplă, uneori furia populară poate mătura totul în calea ei. Odată ales, omul politic trebuie să nu uite de promisiunile făcute, pentru că înşelătoria lasă urme adânci în sufletul celui înşelat.
Democraţia românească interbelică a mers când mai bine când mai rău, până la dictatura regală şi mai apoi până la dictatura comunistă, care a stins orice tendinţă de organizare democratică a societăţii noastre, când România a căzut victimă ghilotinei roşii, iar bunicii noştri au murit cu gândul la ,,venirea americanilor”.
După acel sângeros 1989, când s-au reînfiinţat partidele istorice sau alte partide noi şi când am căpătat dreptul la o viaţă parlamentară autentică, s-a produs o încăierare generală, acompaniată în mod copios de o hoţie generală cum nici în visurile cele mai negre nu ne-am fi gândit. Fiecare strigă hoţul fără argumente, iar ,,dreptatea” aparţine celui cu gura mai mare, celui care îşi poate aservi instituţiile de forţă - arbitrii adevărului şi dreptăţii.
Societatea românească a evoluat de la ,,sărac şi cinstit”, la ,,bogat, dar acoperit”, banul şi minciuna sunt regii la care ne închinăm cu toţii, deşi nu recunoaştem.
Numai munca şi suferinţa pot solidariza membrii unei societăţi. Nu suntem solidari pentru că nu muncim cu credinţă, pentru că nu ne apărăm munca noastră: ,,Eu îmi apăr sărăcia şmuncaţ şi nevoile, şi neamul”.
Abia în ceea ce priveşte sentimentul de proprietate asupra muncii, comuniştii au fost diabolici. Ne-au luat totul prin teroare, cu aprobarea tacită a marilor puteri şi sub protecţia sovieticilor şi ne-au extirpat acest sentiment, fapt care a dus la sloganul - ,,poate pică ceva”.
Porunca a VIII-a, ,,Să nu furi!”, a fost ignorată, cu sentimentul că se face dreptate, că nu-i păcat să furi de la Stat, care era cel mai mare hoţ.
În 1989, am schimbat statul-hoţ, dar meteahna hoţiei a rămas, ba mai mult cei care au ocupat România şi-au creat legi care să lase drum deschis hoţiei şi jafului la drumul mare, a jafului ,,legal”.
În situaţia creată, prin schimbarea ordinii de stat, ne-am căţărat prin lozinci, am urcat în vârful bucatelor şi fără nicio jenă am părăduit totul, aducând ţara în pragul prăbuşirii, iar poporul în pragul disperării.
Dacă înainte de 1989 fiecare român ştia cu cine votează, dar nu putea vota liber, astăzi când votul este liber, nu punem vota lucid pentru că societatea românească e prizoniera hoţiei şi minciunii, a incompetenţei şi prostiei, iar Clubul european în care am intrat are alte calcule decât nevoile poporului ,,de jos”, ne lasă la discreţia hoţilor – invocând neamestecul în treburile interne.
Cred totuşi că singura cale de a îndrepta această stare de lucruri este votul, un vot care să urmărească interesul general, interesul naţional şi nu un interes meschin, personal sau de grup. Nu poţi fi demn şi prosper într-o societate săracă şi bolnavă.
Diviziunea muncii solidarizează societatea, pentru că fiecare are nevoie de fiecare, ca să trăiască într-o societate, iar votul este un contract de colaborare cu obligaţii de ambele părţi, pe care alegătorul îl semnează în avans…! Fiecare să-şi bage minţile în cap când intră în cabina de vot!!!
Cum ne vom aşterne aşa vom dormi!
Costică NEAGU
Anunțuri ZdV Premium
-reflecţii-de-alegător.html/mediaPool/Casa_Pricop_2_comprimat_115420452.jpg)
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 1
Adaugă comentariu
grigore, acum 3449 zile, 15 ore, 25 secunde 
