Opinii

E dreptul meu să votez

Ziarul de Vrancea
13 nov 2014 1255 vizualizări
Sunt unul din cele câteva milioane de căpşunari, plecaţi la muncă peste hotare, nimeni nu vrea să ştie cu adevărat câţi om fi. Din banii pe care îi strâng, după o lună de muncă, oamenii aceştia pun deoparte o sumă pe care o trimit acasă, celor de lângă care au fost nevoiţi să plece

In 2013, au trimis mai mulţi bani decât au investit toţi străinii în România: 4,2 miliarde de euro. Şi căpşunarii nu s-au gândit nici o clipă la această cifră, la ce reprezintă ea pentru economia ţării unde s-au născut; nu s-au gândit decât că, folosind banii aceştia, familiilor lor le va fi puţin mai bine.
Pentru unii dintre ei, votul pentru alegerile din ţară e o rutină; pentru mine e a doua oară când votez la Londra. Prima dată a fost în 2012, la alegerile parlamentare, când  a durat trei minute: intrat, votat, plecat. Trei minute, nu mai mult. Duminica trecută, am mers din nou, la aceeaşi secţie votare, 152 Londra, să îmi aleg preşedintele. După 180 de minute de stat la coadă, după trei ore şi jumătate de aşteptat alături de oameni cu prichindei în braţe, alături de bătrâni veniţi în vizită la copii plecaţi departe, m-am considerat unul dintre puţinii norocoşi care au reuşit să îşi spună părerea, prin vot. Nu la fel de norocoşi au fost şi miile de români din străinătate, mamele sau taţii voştri, plecaţi să câştige o pâine pentru copii lor, fraţii, surorile voastre ori prietenii plecaţi în căutarea unei vieţi mai uşoare şi care se gândesc (mulţi dintre ei) să se reîntoarcă, mai târziu sau mai devreme, în ţara de unde i-au alungat necazurile. Ei, oamenii aceştia pe care îi cunoaşteţi şi voi, au aşteptat în continuare, sperând că guvernul ţării lor îi va trata cu decenţă, ca pe toţi ceilalţi cetăţeni de care se spune că are grijă. Nu au renunţat şi şi-au zis că nu e posibil ca guvernul condus de un om care îşi doreşte mai mult decât orice pe lumea asta să unească românii, toţi românii, de oriunde ar fi ei, să îi batjocorească. Nu s-au aşteptat să fie trataţi cu dispreţ, să fie acuzaţi că încearcă să fure votul, nu au crezut că guvernul ţării lor va face aproape tot ce îi stă în putinţă să îi împiedice să îşi facă auzite vocile. Românii aceia nu s-au aştepat ca premierul Ponta să îi desconsidere, să îi numească lucruri, piese de recuzită în piesa lui de teatru ieftin.
Trăind în mijlocul unui oraş plin cu atâtea neamuri, cu atâtea limbi vorbite, mi-ar fi fost, poate, uşor să trec drept altceva, drept altcineva, drept altă naţie. Dar care ar fi fost rostul?! Prin natura meseriei, oamenii cu care intru în contact cred că aş putea fi francez şi, nu de puţine ori, m-au întrebat din ce parte a Franţei sunt. De fiecare dată, chiar dacă mai puţin voios la început, recunosc, le-am zis că nu sunt francez, ci român. Mândria de a fi român nu e de-ajuns s-o zici, trebuie sa o arăţi. Le spun că sunt român ca să vadă că, pe lângă super-mediatizatele grupuri de români care fură, care cerşesc, care se milogesc de statul englez pentru un sfanţ, sunt mulţi, cei mai mulţi, anonimi şi care nu apar în presă, veniţi la muncă cinstită, nu la întins mâna. Sunt mândru că sunt român pentru că sunt atâţia români la Londra de care pot fi mândru, care au plecat la muncă cinsită, nu la întins mâna, nu după ajutoare sociale, nu la furat. Suntem oameni cărora nu le este ruşine să recunoască de unde au plecat, într-o Europă în care discursul xenofob şi naţionalist atinge “noi culmi de progres”. Suntem cetăţeni români, iar articolul 5 din Constituţia României e foarte clar în ceea ce priveşte cetăţenia: nu poate fi retrasă celui care a primit-o la naştere. Cum m-am născut la Iaşi şi Iaşiul încă face parte din România, sunt si voi fi cetăţean român până voi muri, chiar dacă pentru moment locuiesc în altă parte a UE (exact, chestia aia care ne oferă nouă miliarde de euro dar noi nu suntem în stare să îi luăm, că-s mai greu de furat), sau până se va schimba Constituţia ţării mele.
Şi voi merge la vot pe 16 noiembrie, alături de alte mii de români din diaspora, pentru că este dreptul nostru de a vota şi pentru că dorim să credem că în România este încă democraţie. Şi ceea ce s-a intâmplat pe străzile oraşelor din ţară ne dă mai multă putere să luptăm pentru drepturile noastre, pe care nici un guvern nu ar trebui sa ni le refuze.



Gabriel CHELARU

Gabriel Chelaru este profesor şi predă limba franceză la o şcoală din Londra.


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.