Opinii

Reporter pe drumurile Vrancei

Stătea ghemuită. Nu blestem clipa în care mă hoărâsem s-o apuc pe acel drum. Aveam multe alte variante. O alesesem pe cea care trecea pe lângă ea. Maşina, oprită. La volan, un bărbat în vârstă. În mijlocul câmpului, nicio casă. Drumul lega satul din Câmpeneanca, peste Milcov, de celălalt sat de lângă Milcov, din Vârteşcoiu. Stătea ghemuită, jos, în spatele maşinii, pe marginea şanţului. Nu avea mai mult de paisprezece ani. Rochiţa cu buline albe acoperea descumpănită scaieţii răzleţi. Portiera maşinii, deschisă. Bărbatul o aştepta să revină în maşină. Întârzia. Cu mâinile ei albe căuta ceva prin iarba uscată…

Conduceam maşina mea greoaie, apropiindu-mă. Braţele fetiţei aranjau iarba. O mângâiau pe creştet. Braţele albe de copilă se strecurau prin iarba uscată.  Bărbatul, tot la volan. Întoarse brusc privirea peste spătarul maşinii. „Hai, tată, ce faci acolo? Mă grăbesc! Hai lasă-i odată, că mă apucă pandaliile…!”
Copila scoase dintr-o punguţă câteva firimituri de pâine. Le aşeză cu migală între ciulini. Mă apropiam. Fetiţa întârzia să se ridice. Bărbatul striga. Eu frânam, puţin. Fata întârzia să se ridice din iarbă. Eu, atent. Fetiţa duse mâna la ochi. Plângea în hohot… Plângea disperat. Plângea sughiţând… Plângea cu inima. Plângea tare… Cu sufletul. „Hai, odată, tată, că mă scoţi din sărite!”  Conduceam atent. Mâna fetiţei mângâia trei gheme de lână maronie. Le îndemna să mănânce o firimitură de pâine. Le mângâia. Le alinta. Le alina. Le miruia. Mâna ei aluneca peste ghemele de lână maronie. „Aveţi aici de mâncare!” rosti ea. Plângea în hohote. Treceam mai departe.  „Hai, odată, că mă scoţi din sărite!” Fetiţa se ridică. Păşi. Păşi spre portiera deschisă. Privea spre iarbă. Privea numai spre iarbă. Ciulinii se ridicau. Se încăierau. Se ameţeau. Trei gheme de lână maronie se amestecau prin scaieţii din iarbă. Se mişcau încolo şi-ncoace. Locul se transformă într-un ghem maroniu. Fetiţa plângea.  În hohot. Portiera se închise. Fetiţa plângea. Maşina porni. Fetiţa plângea. Lacrimile se prelingeau pe geam. Două mâini albe se decupau pe geamul din spate. Cu degetele răsfirate. Plângeau răsfirate. Mâinile, albe. Ghemele maronii se făceau tot mai mici. Nu mişcau. Trei puncte maronii. Mici. Mici de tot. Gata. Au dispărut. Nu se mai văd. Se mai zăreşte doar câmpul dintre satul care face legătura între… Urechile-mi ţiuie.  Îmi ţiuie apăsat. Tare. Straniu… Pământul cutremurându-se. Pământul clătinându-se. Pământul răsturnându-se…
Din hăul pământului răzbat glasuri. Trei licăriri de sunet rupte din cristalinul liniştii câmpului. Trei voci. Distincte. Trei gheme maronii îngăimau prime cuvinte. Primele cuvinte: „Ham, ham ! Ham, ham! Ham, ham…!”
O amărăciune imensă mistui, deodată, pământul de sub mine…Trag de volan. Întorc maşina, brusc. Ambalez cu disperare peste câmpul pustiu, spre punctul maroniu...  Un nor de praf se ridica în spatele meu înşurubându-se în Cer.

Gheorghiţă MOCANU

---