Înapoi în ţară?
Nu m-am putut împiedica să nu privesc lucrurile prin comparaţie (aici versus acolo), aşa cum fac oriunde m-aş afla. Da, compar alte ţări cu România şi le găsesc cusururi: legumele şi fructele nu au niciun gust; internetul merge prost; nimeni nu-ţi zâmbeşte pe stradă; nimeni nu te claxonează la semafor în secunda în care se face verde.
Unii cititori mi-au reproşat, în comentariile de pe site-ul ziarului, că aş fi arogantă. Alţii mi-au zis pe şleau că nu-i interesează părerile mele despre români, românisme, România. Că, dacă mi-e aşa de bine acolo, de ce mă mai întorc în ţară ? Am fost îndemnată să-i las în durerea lor, că oricum nimic nu se va schimba, pentru că aşa suntem noi. « Aşa » mi se pare a fi cel mai complex cuvânt al limbii române. Trăsătura principală de caracter a românilor. Mai greu de tradus decât « dor ».
Am citit şi cuvinte de laudă - ale cititorilor care-şi regăseau ofurile în rândurile mele. Alţii apreciau problemele ridicate şi unghiul inedit din care priveam o anumită situaţie. Au înţeles că ar fi de câştigat din opinia unei persoane care vede lucrurile cu alţi ochi, care împărtăşeşte o experienţă diferită. Nu le-a dat ego-ul de român în foc, nu le-a sărit nicio ţandără de naţionalism şi nici muştarul de la mici în nas.
Am învăţat enorm din comentariile primite şi le mulţumesc celor care mi-au destăinuit, fie şi la modul anonim, gândurile, trăirile şi cunoştinţele de limba română. S-a înfiripat un dialog, s-au mai zdruncinat nişte principii, s-au mai născut nişte întrebări. Chiar aşa: de ce mă mai întorc în ţară? Şi, dacă sunt atât de pricepută, de ce nu scriu şi pentru un ziar suedez? Încep cu a doua întrebare, al cărei răspuns este scurt: nu scriu cronici în niciun ziar suedez din raţiuni lingvistice. Pur şi simplu, cunoştinţele mele de limbă suedeză nu-mi permit să mă exprim fluent şi complet, aşa cum o fac în limba maternă. În ceea ce priveşte prima întrebare, răspunsul e… de poveste.
Se ştie: fie pâinea cât de rea, tot mai bună e-n ţara ta. Îmi lipsesc – şi-ndrăznesc să generalizez pentru toţii românii care trăiesc afară – rădăcinile: familia, prietenii vechi, praful de pe stradă, mămăliga la ceaun şi turtele de post. Tot bagajul de sentimente, amintiri şi senzaţii pe care scrie mare ROMÂNIA. Aţa care ne trage pe toţi acasă (căci « acasă » e doar în România, se-nţelege). Dorul de « aşa ». Golul care nu poate fi niciodată umplut cu un salariu mai mare, un ajutor social substanţial sau o şcoală mai bună pentru copil. În timpul vacanţei din anul acesta mi-am pus serios problema reîntoarcerii în ţară. Şi chiar am exprimat-o cu voce tare, iar reacţiile au fost aproape în unanimitate: ai înnebunit ?! O singură persoană, întoarsă după mai mulţi ani de muncă în Italia ca să-şi crească fetele în România, m-a felicitat şi mi-a urat reîntoarcere grabnică. Din păcate, nu mai e printre noi să vadă minunea.
De data asta nu vă povestesc cum am perceput starea naţiunii. Înţeleg că, în general, vă doare când auziţi astfel de păreri, pentru că toate sunt a priori negative şi că nouă (emigranţilor) ne e uşor să criticăm, că doar nu trăim în ţară – noroc că salamul cu soia nu mai are conotaţie negativă. Fapte, nu vorbe. Că să plătim dări la statul român, de parcă banii trimişi din străinătate nu ar susţine economia românească. Că să stăm şi să suferim în ţară şi dup-aia să vorbim. Desigur. Dar atunci de ce ne sfătuiţi să NU venim înapoi? De ce vă plângeţi că vă merge din ce în ce mai rău? De ce vă astupaţi urechile când cineva vă spune că dincolo merge mai bine din anumite motive? De ce ridicaţi din umeri că la noi nu se poate pentru că e… aşa ?
Pot însă să vă spun că mie mi-a fost bine printre românii de acasă. Am trecut mai mult sau mai puţin anonim pe lângă dumneavoastră şi m-am bucurat de reîntâlnire. Doar un strop de amărăciune: la plecare.
Aida BAUMLER