Din specificul local: Oda
Nu, ridicarea osanalelor a reprezentat pentru multe nulităţi modul lor firesc de a fi, putinţa lor de a se exprima. Zgomotul recitativ, declamaţia incandescentă au devenit marcă de calitate. Vocabula searbădă, encomiastică a înlocuit vorba dulce a bunului simţ. Cei mai recenţi înaintaşi, modele şi exemple vii în materie au fost culturnicii partidului comunist. Să vedem pe unul:
Ceauşescu reales
Ţară noi te ştim frumoasă de la iarbă pînă sus
Încît nu avem cuvinte uneori de scris şi de spus
Ca să auzim de bine pe la porţi şi prin poveşti
Ţi-e istoria în pagini scrise-n slove româneşti.
Omului de omenie, bravului conducător
Îi aduce azi omagiu glasu întregului popor,
El întruchipînd voinţă şi curaj şi eroism
Ne arată calea dreaptă, drum deschis spre comunism.
Ceauşescu Nicolae, El erou neînfricat,
Ctitor Epocii de Aur şi bărbat adevărat,
Mesager de pace-n lume, ovaţionat de toţi
Care ştiu purta în suflet gîndul traşilor pe roţi.
Al Partidului părinte, la al 14-lea Congres
S-auzim în toata ţara: Ceauşescu reales.
Nu îi voi menţiona numele. El nu e individ, e la comun, la pauşalul subculturii agresive, e progenitura frustă a victoriei socialismului în contra gîndului liber. Este unul dintre mulţii vrînceni care „făceau totul” ca să iasă în faţă. Să se remarce în faţa activului de partid. Să profite de sistem şi să primească ceva la schimb. Poate o butelie, poate o raţie mai mare la mîncare, poate vreun bon de 10 l de benzină. Poate vreo aprobare de ceva sau poate chiar pentru bani. Oricum, sumele erau derizorii dar dacă erai perseverent puteai urca pe scara socială, cu beneficiile de rigoare cu tot.
Poezia a apărut în 18 noiembrie 1989 în fostul ziar Milcovul, cu două zile înaintea începerii congresului 14 al PCR, cu dedicaţie expresă “toarşălui”. Cu o săptămînă în urmă, pînă şi în Bulgaria căzuse ultimul dinozaur comunist, “pretinul” Todor Jivkov, după o domnie de 33 ani. Aşa că aşteptările, speranţele erau mari la acea dată, cînd rămăsesem ultima ţară est-europeană cu regim totalitar.
În acest timp, într-un gest singular pe tărîmul mioritic, neurmat de nimeni, poetul vrîncean Liviu Ioan Stoiciu semnează alături de alţi intelectuali un manifest de protest împotriva lui Ceauşescu pronunţîndu-se public contra realegerii acestuia. Un act de dizidenţă eliberator şi purificator doar pentru domnia sa. Urmează domiciliul forţat, şedinţe publice de înfierare, urmărirea pas cu pas de către Securitate, concedierea şi incertitudinea zilei de mîine. Omul a rezistat demn tuturor presiunior. Nu a dat înapoi şi nu a abjurat.
După circa trei luni, poetul Stoiciu pleacă la Bucureşti, iar Vrancea pe care o lasă în urmă, cea reală, este cea poeţilor fără nume, aflaţi la marginea istoriei încă din timpul vieţii. Ca nişte stafii -orice haină îşi vor pune pe ei, de scriitori, poeţi, istorici, mecene culturale, politicieni – vor mai umbla o vreme printre noi purtînd cu ei damful unei lumi care a murit, dar care, iată, se încăpăţînează să dispară.
Dan Nichita scrie pe blogul VranceaAltfel.ro
Anunțuri ZdV Premium
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 4
Adaugă comentariu
VIGILENTUL, acum 3571 zile, 23 ore, 2 minute, 22 secunde
GC, acum 3578 zile, 22 ore, 29 minute, 41 secunde
Ionut Cititorul, acum 3578 zile, 23 ore, 52 minute, 31 secunde
danb, acum 3579 zile, 18 minute, 46 secunde 
