Apaticul domn Zglobiu
Dacă pe vremuri, în lupta contra dictaturii, aveam de-a face cu rezistenţă armată în munţi, cu autoincendiere pe pârtia de schi, acum, când fiecare om este supravegheat la sânge, urmărit de DNA, servicii şi alte structuri (aşa cum ne avertizează apoteotic…Puterea!?!), gradele de libertate sunt limitate drastic. Este imposibil să ascunzi un pistol, o grenadă, o pereche de skiuri, ouă stricate sau roşii prea coapte. Băsescu ar afla imediat. Acum nu-ţi mai rămâne decât rezistenţa ultimă, soluţia de criză: să-ţi ascunzi în gură, picătură cu picătură, zi de zi, pe furiş, armamentul. Şi la momentul hotărâtor să loveşti necruţător dictatorul cu o flegmă. Este destul de periculos, totuşi, deoarece dacă momentul hotărâtor vine prea târziu rişti să te îneci cu arsenalul din dotare.
Acest curajos atac a mai reparat ceva din demnitatea pierdută a poporului român. Cel puţin aşa sunt convinşi marii jurnalişti ai acestor vremuri tulburi, câinii de pază ai democraţiei, ce-au confiscat rapid proaspătul simbol revoluţionar. Din nenorocire, datorită probabil sforţării psihice intense, necesară organizării şi executării perfecte a atentatului, nervii martirului au cedat … Degeaba vroiau să-l cânte în balade alde Gâdea, geaba vroiau să-l bage în legendă (măcar până la alegerile prezidenţiale) România TV, luptătorul antibăsist bâiguia în continuu, apatic, că-şi cere scuze Preşedintelui…Sărman nenorocit, ori a fost lucrat energetic, de la distanţă, de flacăra violet, ori a clacat nepermis pentru un erou de talia sa, cert este că domnul Zglobiu devenise foarte apatic după curajosul atentat, fără reflexe în faţa empatiei celebrilor jurnalişti.
Unul ca mine, neiniţiat în marile teorii ale Conspiraţiei şi Atentatelor, aş zice că individul în cauză are o problemă la mansardă, adică îmi pare că are construcţia cam instabilă. Răspunsurile sale la întrebările ziariştilor, reflexele la stimuli, atitudinea apatică, îmi indică probleme de personalitate. După umila mea părere omul are mai degrabă nevoie de o consiliere psihologică decât de statutul de erou al luptei pentru eliberare naţională şi socială, anticapitalistă, antibăsistă şi antiimperialistă. Dar cine sunt eu să recunosc marile gesturi ale secolului XXI, marile flegme ale istoriei ?! Nu sunt decât un naiv între două vârste, al cărui creier pare că îi joacă feste pentru că, privind acele imagini cu Zglobiu şi Băsescu, mintea mea vedea doar un individ care-l scuipă pe un altul, aflat în trecere. Se pare că am fost victima unei iluzii! După ce mi-a explicat domnul Gâdea, lucrurile nu mai sunt aşa de evidente. Dacă prin absurd domnul Zglobiu nu a iniţiat de la sine acel frumos şi demn atentat, înfăptuit în spiritul revoluţiei bunului simţ, atunci, în cel mai rău caz, se pare că Băsescu a atacat fulgerător cetăţeanul paşnic, aflat în trecere, şi l-a lovit cu faţa drept în scuipat pe domnul Zglobiu, provocându-i acestuia o cădere psihică îngrozitoare şi o neplăcută senzaţie de uscăciune în gură.
Nici cei de la România TV nu au văzut ce-am văzut eu, au ajuns la concluzia că gestul domnului Zglobiu a reprezentat de fapt o reacţie instinctivă de autoapărare, de surprindere extremă, de gest reflex atunci când s-a trezit brusc faţă în faţă cu Băsescu şi a văzut ce urât e acesta. Aşa cum le scapă câteodată babelor câte un scuipat în sân (ptiu, ţaţo, ce bocciu e ăsta! ), aşa i-a scăpat şi lui Zglobiu un scuipat, din nefericire nu în sân ci chiar în capul Preşedintelui. În cazul acesta, ziariştii de la România TV au constatat că de fapt Băsescu este de vină pentru incident şi au insinuat că în mod normal acesta ar trebui să-şi ceară scuze de la apaticul şi liniştitul cetăţean.
Prin urmare, domnul Zglobiu poate fi un erou neînfricat sau un instabil emoţional, o victimă a unui brutal atac sau un om cu reflexe condiţionate de anumiţi stimuli. Domnul Zglobiu poate fi orice, dacă interesele partidului, ale ţării (acelaşi lucru), o cer!
Vom vedea până la urmă CINE ESTE acest domn, în funcţie de cine scrie istoria.
Dar până se scrie Istoria, că asta ia timp, să vă spun rapid un banc:
„Badea Gheorghe cosea pe un deal la marginea oraşului.
Deodată vede el un deltaplan plutind pe deasupra lui şi îl urmăreşte curios. La primele blocuri, cel cu deltaplanul se izbeşte de o clădire şi cade.
- Ţară de rahat, atentate de rahat! zice badea Gheroghe cu năduf şi se apucă iar de cosit.”
Rareş Chinescu